În următoarele 5 minute vei afla:
– De ce e important să identificăm nevoile neîmplinite din copilăria noastră.
– Dacă are rost să ne confruntăm părinții în legătură cu neajunsurile trăite în copilărie.
Când eram copil, îmi spuneam adesea că abia aștept să mă fac mare și să fac ce vreau. A fi mare însemna sfârșitul tuturor restricțiilor, o lume în care posibilitățile erau nelimitate, o lume fără… mine mică și vulnerabilă. Am crescut, iar Alina cea mică nu mai avea loc în lumea Alinei mari. Eram adult, nu aveam timp pentru prostiile ei. Însă aveam momente în care trăiam emoții copleșitoare pe care nu reușeam să le gestionez, o furie inexplicabilă, o tristețe profundă și o nevoie continuă de validare.
Evident, cei din jurul meu nu trebuiau să vadă tristețea, furia era în regulă, mai ales mascată de un spirit justițiar. Cumva, reușeam să văd nedreptatea peste tot – aveam un senzor foarte bun. Adesea mă criticam pentru neputință și-mi refuzam mici bucurii sub pretextul că nu le merit. Am aflat ani mai târziu că cea care se manifesta era Alina cea mică și eu alegeam să nu o văd, să nu o ascult, eram prea preocupată de viața mea de adult.
Acum, petrec mult mai mult timp cu ea, o văd, o ascult, îi ofer mici bucurii, uneori chiar mari. I-am promis că voi face tot ce-mi stă în putere să n-o mai neglijez, așa cum o făceam cu ani în urmă când am ales să o ascund, ca și cum nu merita să mă uit la ea. Așa cum procedează și clienții mei cu al lor copil interior.
Care este prima imagine care-ți apare în minte atunci când spui copil? Dar copilărie? Părinte? Adult? Care este prima amintire cu tine, copil fiind? Dacă ai putea călători în timp, în ce moment din copilăria ta te-ai opri prima dată? Care este primul lucru pe care ți l-ai spune?
Pentru mulți dintre noi, copilăria este un subiect dureros. Facem tot ce ne stă în putere să uităm, să îngropăm trecutul cu gândul că ce a fost, a fost, nu mai poate fi schimbat și cu speranța că, dacă îngropăm anumite episoade suficient de adânc, nu o să mai doară.
Ce nu știm când alegem să nu mai suferim este că alegem să nu mai simțim… nu autentic, nu profund. Din păcate, nu putem alege ce emoții să nu mai simțim, dacă amorțim una, le amorțim pe toate. Ascunderea durerii nu o vindecă! Toate nevoile neîmplinite din copilăria ta rămân active și se cer împlinite.
În fiecare adult există un copil, acela ești tu, copilul din copilăria ta, ascuns în interiorul tău, așteptând să fie văzut, auzit, ascultat, iubit, validat, apreciat, în siguranță. Este lăcașul credințelor noastre despre noi, despre ceilalți, despre lume. Credințe ce au luat naștere din interacțiunea cu adulții din viața noastră, din mediul în care am trăit în copilărie, din ceea ce am înțeles că suntem, din modul în care am fost oglindiți.
Deși se vorbește de mulți ani despre asta, s-au scris foarte multe cărți și s-au dezvoltat forme de psihoterapie care pun accent pe vindecarea copilului interior, sunt mulți oameni care refuză să accepte idea. Mă uit la clienții mei, cărora am obiceiul de a le desena (foarte artistic, cu ghilimelele de rigoare) un om mare, și în interior un om mai mic, care se vrea copilul interior, și văd tristețea în ochii lor. Știu cât poate fi de greu, știu cât de greu a fost la mine.
Mulți mă întreabă ce sens are să mai mergem acolo, replica cea mai des întâlnită fiind: am trecut peste. Le explic care este diferența dintre a trece peste și a trece prin. Cum toate evenimentele peste care trecem își pun amprenta asupra comportamentului nostru și cum ne trăim viața pe pilot automat, guvernați fiind, la nivel subconștient și inconștient, de toate nevoile neîmplinite ale copilului din noi.
Viața de adult, relațiile sociale, profesionale și intime abundă de posibili triggeri pentru copilul rănit din noi și el va reacționa, cerându-și drepturile în moduri disfuncționale pentru realitatea în care trăiești, influențându-ți alegerile, deciziile, comportamentul în toate domeniile vieții tale.
De aceea lucrul cu copilul nostru interior este foarte important, dacă vrem să fim adulți sănătoși și funcționali.
Un prim pas este să ne dăm voie să-l vedem, să-l recunoaștem, să-l ascultăm, apoi să-l îngrijim /vindecăm treptat, cu răbdare, blândețe, compasiune și iubire. În cartea Terapia Schemelor, Ghid Practic de Gitta Jacob, Arnoud Arntz a lui Jeffrey E. Young se vorbește despre moduri de schemă cognitivă ca stări emoționale și de mecanisme de coping de moment pe care le trăim fiecare dintre noi: reacții automate pe care le avem în anumite contexte de viață.
Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.
→ Săptămânal la tine în inbox.
Jeffrey E. Young a identificat trei categorii distincte de moduri disfuncționale de schemă:
Modurile Copilului din care fac parte modurile disfuncționale (fiecare mod are mai multe fațete, dar le descriu pe scurt):
- Copilului Vulnerabil este caracterizat prin sentimente de tristețe, disperare, abandon, neputință. Este lipsit de speranță, simte că primește atenție numai când le face părinților pe plac, nevoile lui nu sunt satisfăcute și se simte gol pe dinăuntru, nedemn de a fi iubit.
- Copilului Furios este caracterizat prin puternice sentimente de nemulțumire, furie pe care nu le poate gestiona, pierde controlul emoțiilor și reacționează violent, țipă. Simte mânie, frustrare, este lipsit de răbdare pentru că nu-i sunt satisfăcute nevoile fundamentale – emoționale sau/și fizice.
- Copilul Impulsiv care acționează sub influența primului impuls, pentru a-și satisface nevoile de moment, fără a ține cont de ceilalți și de consecințe. Poate părea răsfățat și are dificultăți în a renunța la gratificarea imediată, în favoarea unor obiective pe termen lung. Este indisciplinat și nu se poate mobiliza să termine sarcini de rutină, plictisitoare, renunță ușor.
Modurile Părintelui din care fac parte:
- Părintele Punitiv și Părintele Punitiv care induce vinovăția – este vocea internalizată care critică, învinovățește, pedepsește, umilește.
- Părintele Exigent este vocea internalizată care stabilește standarde extrem de înalte și ideea că trebuie să fii perfect.
Modurile de coping și strategiile de răspuns pe care le dezvoltăm pentru a face față suferinței interioare:
- Subjugare prin modul capitulatului submisiv;
- Evitare prin modul autoprotectorului detașat, evitant, furios și prin modul autoconsolatorului detașat;
- Supracompensare prin modurile grandomanului narcisic, căutătorului de atenție și validare, supracontrolorului perfecționist, supracontrolorului paranoic, manipulatorului viclean și prădătorului.
Vestea bună este că avem și moduri funcționale:
- Copilul Fericit se simte iubit, conectat cu ceilalți, protejat, valoros, înțeles, competent, adaptabil, optimist, spontan.
- Adultul Sănătos, unde apare ca fațetă a modului Părintele Bun, părinte care este suficient de deschis și prezent încât să poată fi receptiv la nevoile copilului și le îndeplinește, în măsura în care poate. Părintele Bun înțelege și face diferența dintre nevoi și dorințe. El știe să fie ferm, să impună limite sănătoase și granițe protectoare pentru copil, și să fie în același timp și empatic.
Un proces terapeutic te ajută să înțelegi această lume a copilului tău interior, să înțelegi dinamica modurilor și a felului în care ele interacționează și îți influențează viața adultă. Este important să înțelegem că aceste moduri și mecanismele de coping au apărut pentru că nevoile noastre nu au fost îndeplinite, nu este nimic în neregulă cu noi, este răspunsul psihicului nostru la mediu.
Și, da, ai putea să-ți învinovățești părinții, să-i confrunți, să le ceri socoteală pentru toată suferința, este dreptul tău. Eu recomand să faci asta doar dacă ești într-un proces terapeutic și să o faci dacă mai simți emoții negative, după ce mai domolești furia și crești Adultul Sănătos, implicit Părintele Bun, în relație cu terapeutul tău. După ce vei înțelege dinamica modurilor, dinamica intrapsihică, vei privi cu alți ochi comportamentul părinților tăi.
Departe de mine să scuz comportamentul lor, să neg suferința, nimic din ce ai fi făcut în copilărie nu justifică comportamentul lor, și asupra acestui aspect vreau să atrag atenția. A fost vorba despre ei și neputința lor, ca părinți, nu despre tine. Nu era rolul tău să-i înțelegi, tu ai fost curajos, ai făcut tot ce ți-a stat în putere pentru a răspunde cerințelor lor, ai fost un copil bun și meriți să fii apreciat pentru eforturile tale. Cum ar fi să-ți poți spune asta, ca un părinte suficient de bun pentru copilul tău interior?
Vindecarea este un proces conștient, iar provocarea este să învățăm să ne privim cu alți ochi, prin lentila atașamentului securizant construit în relație cu un părinte bun. Un terapeut are tehnici de lucru care și-au dovedit eficiența în rescrierea unor evenimente dureroase din perioada copilăriei.
Lumea copilului tău interior este mult mai complexă decât poate fi cuprins într-un articol, dar sper doar să-ți fi stârnit interesul pentru el, curiozitatea de a-l descoperi. Este alegerea ta, și dacă în copilărie n-ai avut opțiuni, nu era în puterea ta să o faci, acum este. Poți învăța să ai o relație autentică, profundă, plină de compasiune, înțelegere, iubire, blândețe și fermă, când este cazul, cu copilul tău interior. Creează-ți de dragul lui, de dragul vostru, relația la care visai când erai copil.
Citește și:
Copilul interior te ajută sau te sabotează în carieră?
10 comportamente toxice ale părinților care determină copiii să devină adulți disfuncționali