În următoarele 6 minute vei afla:
– Cum să-ți îmbunezi “nebuna” din tine.
– Care sunt cei mai cunoscuți autori care au scris despre compasiunea față de propria persoană.
În ultimii 20 de ani s-a produs o avalanșă de studii ce arată că oamenii se descurcă mult mai bine când sunt mai puțin critici și manifestă mai multă compasiune față de sine. Probabil ai auzit de compasiunea față de propria persoană. Ai urmărit prezentarea TED a lui Kristin Neff, ai citit cărțile ei sau pe ale lui Chris Germer ori este unul din lucrurile acelea pe care știi că ar trebui să le faci, precum meditația, mindfulness sau practicarea recunoștinței.
Te-ai gândit în sinea ta:
„Da, ar trebui să fim mai blânzi cu noi înșine! Sau n-ar trebui să fiu atât de aspră cu mine însămi“.
Ai dreptate; compasiunea față de propria persoană e bună. Sau, cel puțin, lipsa ei e nocivă – conduce la condamnarea de sine, la izolare și la identificare extremă cu propria suferință. Compasiunea față de propria persoană reduce depresia, anxietatea și tulburările de alimentație, crește satisfacția generală față de viață. Când te comporți cu blândețe față de tine, ești puternică. Poate că ai încercat să manifești compasiune față de tine însăți pentru o vreme… și poate că ai revenit la obiceiul de a te pune la pământ.
Iar apoi cineva ți-a reamintit de ea, și ai spus:
„Știu, ar trebui să mă comport mai frumos cu mine, sunt atât de…“
OPREȘTE-TE! Vorbești despre sora noastră și nu te vom lăsa să spui lucruri rele despre ea. Dar, dacă această compasiune este atât de benefică, de ce nu o practicăm? După un deceniu în care i-am învățat pe ceilalți să practice compasiunea față de sine și după o viață în care am conviețuit cu propriile nebune (anxietăți și angoase), am descoperit trei motive pentru care povestea asta, ce pare foarte atrăgătoare, ar putea fi surprinzător de grea.
1. Avem nevoie de bici… nu-i așa?
Multe ne petrecem viața silindu-ne să muncim mai mult, să facem mai mult, să fim mai bune; simțim că am dat greș când nu ne ridicăm la nivelul așteptărilor celorlalți. Ne mustrăm că „suntem arogante“ dacă sărbătorim un succes sau că „ne mulțumim cu puțin“, atunci când acceptăm ceva care nu a atins perfecțiunea. Adesea, când resimțim prăpastia dintre noi și ceea ce se așteaptă de la noi să fim, nebuna ne biciuiește – adică, ne biciuim singure. Pe de altă parte, ne-am petrecut toată viața muncind ca să obținem tot ce am realizat până acum, fie că e vorba despre titluri academice, despre evadarea dintr-o viață de familie instabilă, de succes profesional sau de întemeierea propriei familii.
Asta e tragedia nebunei din noi. Ea ne biciuiește, și noi avem realizări. Ne face să credem că le avem din cauza biciului și că nu vom face niciodată nimic fără bici. Este cel mai răspândit motiv pe care îl auzim atunci când oamenii se opun compasiunii față de sine. Își fac griji că, dacă vor înceta să se critice, își vor pierde complet motivația, nu vor face decât să stea degeaba uitându-se la reality show-uri și mâncând cereale pline de zahăr dintr-un castron cu bere.
Acest argument nu rămâne în picioare nici la cea mai superficială analiză. Chiar crezi că ne străduim să ne atingem scopurile doar pentru că ne vom face viața un calvar dacă încetăm, deci, de îndată ce vom lăsa biciul jos, ne vom scufunda într-o eternă apatie? Bineînțeles că nu. De fapt, e exact invers: ne biciuim doar pentru că țelurile noastre contează atât de mult, încât suntem dispuse să suferim această durere pe care ne-o provocăm singure, dacă de asta este nevoie. Și, pentru că așa am procedat mereu, ni se pare probabil că acesta e motivul pentru care am reușit să realizăm atâtea.
Practicarea conștiincioasă a compasiunii față de noi înșine funcționează; scade hormonii stresului și îmbunătățește starea de spirit. Mulți ani de cercetări au confirmat că iertarea practicată față de propria persoană este asociată cu o stare fizică și mentală mai bună. Totul fără să-ți diminueze motivația de a face lucrurile care contează pentru tine.
Multe femei care citesc aceste rânduri vor descoperi, atunci când vor avea de înfruntat criticile prea aspre și perfecționismul toxic al nebunei lor, că, în adâncul sufletului, știu că se străduiesc din răsputeri și deci se pot ierta dacă versiunea lor cea mai bună nu se ridică la înălțimea așteptărilor. Vor începe să observe cum biciuiesc și să exerseze renunțarea la bici, deoarece își vor da seama că nu biciul este cel care le face mai puternice, ci perseverența lor, relațiile și capacitatea de a se odihni. Știu că a manifesta compasiune față de ele însele le ajută să devină mai puternice și își doresc această forță.
Dar, unora dintre noi, nebuna cea dură și toxică ne spune că nu merităm mai puțin stres și o dispoziție mai bună. Că merităm să suferim. Că nu merităm bunătate, compasiune sau să devenim puternice. Și că ne va pedepsi totdeauna, indiferent de ceea ce realizăm.
Această dinamică nu este doar autocritică, este de-a dreptul autopersecuție. În cazul femeilor cu un istoric mai îndelungat de abuzuri și neglijare, de respingere și umilințe din partea părinților, autocritica va fi mai aspră, și ele vor reacționa la ea cu un sentiment de neputință și izolare.Când cei care suferă de depresie încearcă să se liniștească singuri, creierul lor activează memoria amenințărilor. De fapt, teama de compasiunea față de sine este legată de teama de compasiunea celorlalți. Ceea ce înseamnă că, undeva în interiorul lor, oamenii aceștia cred că, dacă sunt izolați, le e bine. Izolarea îi protejează de răutatea lor fundamentală, absolut reală. Și, dacă suferă, e bine. Asta îi împiedică să devină puternici, adică să capete o forță pe care riscă să nu o folosească eficient sau de care chiar să abuzeze.
Dacă te regăsești în această situație, nu începe cu compasiunea față de tine însăți; începe cu bunătatea și afecțiunea față de ceilalți. Meditațiile mettā, cum sunt cunoscute în budism, ne învață să transmitem dragoste, compasiune, pace și relaxare tuturor, de la cei dragi până la cei pe care nu-i cunoaștem și până la cei mai aprigi dușmani – și chiar nouă înșine. Atunci când compasiunea față de propria persoană ți se pare inaccesibilă, încearcă să practici bunătatea și afecțiunea față de ceilalți.
Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.
→ Săptămânal la tine în inbox.
2. Vindecarea doare
Decenii în șir, ori de câte ori nu te ridicai la înălțimea unui standard – nu aveai note destul de bune, nu erai suficient de frumoasă, nu-ți controlai suficient emoțiile, cei dragi nu erau îndeajuns de fericiți –, te loveai cu biciul și munceai mai mult. De fiecare dată, biciul îți deschidea răni în suflet, redeschidea răni mai vechi, îți provoca durere și te făcea să sângerezi.
Când ne autoflagelăm, ne provocăm durere, evident, astfel încât, în același timp, căutăm și moduri de a gestiona durerea respectivă, de-a o face suportabilă. Multe dintre noi pur și simplu se obișnuiesc să poarte înăuntrul lor o anumită doză de durere, de un fel sau altul, și o consideră normală. Este prețul pe care trebuie să-l plătim pentru că ne agățăm de speranța că, într-o zi, ne vom ridica la înălțimea standardelor impuse de sindromul celor care oferă și, în sfârșit, vom face pe deplin parte din comunitatea ființelor umane și vom merita să fim iubite.
Uneori, rănile sunt atât de grave, încât recurgem la măsuri periculoase – alcool și droguri, autovătămare, tulburări de alimentație, comportamente compulsive –, măsuri care amorțesc durerea pe termen scurt, dar, până la urmă, adâncesc rănile pe termen lung.
Așa că iată-ne aici, spunându-ți să lași biciul jos. Trezește-te la realitate: ce s-ar întâmpla, de fapt, dacă am lăsa biciul jos, dacă nu ne-am mai flagela și ne-am apleca asupra sentimentelor dificile cu înțelegere și compasiune? Imaginează-ți că încerci să faci asta. Lasă-ți nebuna să renunțe la bici.
Și atunci rănile pe care ți le-ai făcut și le-ai redeschis ani la rând… vor începe, în cele din urmă, să se vindece. Și iată un adevăr legat de vindecare în privința căruia majoritatea specialiștilor în dezvoltare personală nu sunt sinceri: vindecarea doare. Dacă îți rupi piciorul, doare. Și continuă să doară atâta timp cât este rupt. Nu există niciun moment, între clipa în care îți rupi piciorul și cea în care s-a vindecat, în care să te simți mai bine decât înainte de a ți-l rupe. Pentru că vindecarea doare. Și ce faci atunci când îți rupi piciorul? Îl pui în ghips, pentru a crea un mediu care să-l susțină și care să-i permită să se vindece.
După ce vei înceta să redeschizi rănile pe care ți le-ai făcut ani întregi, într-un final, ele vor începe să se vindece. Și este un nou tip de durere; nu poate fi gestionat prin aceleași strategii pe care le-ai folosit pentru a gestiona durerea biciului. Te-ai descurcat bine cu vechiul tip de durere, iar acum trebuie să înveți cu totul alt mod de a face față acesteia noi. După cum s-a exprimat cineva care făcea „terapie centrată pe compasiune“, dacă ar începe să practice compasiunea față de propria persoană, „ar declanșa un șuvoi de tristețe insuportabilă“.
O terapeută, Rena McDaniel, care se ocupă de terapie sexuală, compară acest tip de durere cu înțepătura produsă de antisepticul aplicat pe o rană. Este o durere sănătoasă. Ajută rana să se vindece sănătos. Reformularea problemelor (reevaluare pozitivă) ne ajută să tolerăm durerea și să găsim strategiile de a o gestiona care nu ne inhibă sentimentele, nu sunt potențial toxice, dar ne facilitează vindecarea. Un alt specialist în domeniu preferă analogia cu homarul: homarul este un crustaceu gelatinos, îndesat într-o carapace tare. El crește, carapacea lui însă nu. În cele din urmă, animalul devine prea mare pentru ea, iar disconfortul acestui prizonierat îl face să se ascundă sub o piatră, unde își leapădă carapacea prea mică și așteaptă să-i crească o nouă carapace mai mare și mai groasă. Procesul este neplăcut și îl face temporar vulnerabil, dar, în cele din urmă, homarul dobândește alte dimensiuni și o nouă forță, pe care nu le-ar fi avut niciodată dacă n-ar fi trecut prin această transformare.
Indiferent ce metaforă preferi, compasiunea față de tine însăți nu este întotdeauna o experiență plăcută sau blândă, dar te ajută cu adevărat să crești mai puternică.
3. Forța este înspăimântătoare
Imaginează-ți că ai renunțat la dorința de a te ridica la nivelul standardelor impuse din exterior. Ai lăsat biciul jos, iar rănile au început să se vindece, astfel că ai învățat alte strategii de a gestiona acest nou tip de durere ce însoțește vindecarea.
Ce faci pe urmă? Ah! Pe urmă.
Pe măsură ce ne vindecăm… devenim mai puternice. Mai puternice decât am fost vreodată. Mai puternice decât am crezut vreodată că este posibil. Devenim atât de puternice încât să nu ne mai simțim conduse de sindromul celor care oferă. Iar acest sindrom, care ne pune în imposibilitatea de a spune nu, va riposta. Vom simți consecințele. S-ar putea să ni se facă teamă că lumea ne va pedepsi dacă îndrăznim să devenim puternice. Dar uneori chiar și propria noastră forță este înspăimântătoare.
Tu ce părere ai despre faptul că poți deveni atât de puternică?
Adevărul este că multe dintre noi se tem de cât de puternice am putea deveni dacă nu ne-am mai consuma energia încercând să gestionăm toată durerea pe care ne-o provocăm singure prin autocritică.
Știm că mai multă putere personală e însoțită de mai multă responsabilitate și ne temem că, atunci când vom avea această putere, nu vom reuși să facem față responsabilităților uriașe. Să spunem că ai un hobby care aduce beneficii altor oameni și începi să fii plătită pentru asta. El se transformă într-o mică afacere, iar acea mică afacere crește. În cele din urmă, va trebui să-ți reorganizezi viața, să înveți despre marketing și despre impozitul pe profit, să te întâlnești cu potențiali parteneri și clienți, să angajezi oameni și să fii responsabilă de bunăstarea lor, iar acum nu mai sunteți în joc doar tu și hobby-ul tău, ci și existența altora.
Multe dintre noi au o mică voce interioară care-și face griji că vom ajunge în poziția aceea fără să avem habar ce facem, de fapt. Când ai doar un hobby, nu ești pregătită pentru toate astea și e dificil să-ți imaginezi cum ar fi și cât de pregătită ai putea fi după ce treci prin procesul de dezvoltare. Faptul că ne e foarte greu să ne imaginăm având cunoștințele, competența și punctele forte pe care le vom dobândi în viitor ne poate descuraja cu totul să ne îndreptăm spre acel viitor.
Compasiunea, deci, față de propria persoană e grea la început. E normal. Pentru unii rămâne un proces dificil. Și asta e normal. Dar rezultatul practicării ei este că vei deveni puternică.
Articolul conține fragmente din cartea Burnout. Cum sa spargi cercul vicios al stresului de Emily Nagoski și Amelia Nagoski, volum apărut la Editura Litera în 2021.
