În următoarele 4 minute, vei afla:
– Cum ajungi să te crezi eroină în timp ce ronțăi pufuleți.
– De ce să nu ieși din librărie doar cu un stilou.
Citeam mult în copilărie, eram genul acela de fetiță cu ochelari și cățel, care putea petrece zile-n șir cu o carte în mână. Azi, probabil, aș fi visul oricărui părinte (inclusiv al meu). Pe atunci, ai mei erau îngrijorați că mă joc prea puțin și că trăiesc într-o lume imaginară. Am continuat să citesc mult până când am rămas însărcinată și am dat ficțiunea pe cărți de puericultură, apoi de psihologie, m-am îndrăgostit de Michael Thompson și am uitat de Amélie Nothomb.
Cititul, maternitatea și pandemia
O bună bucată de vreme, m-au acaparat cărțile pentru copii. Am citit cu intonație trilioane de povești, iar când nu citeam povești și poezii de copii, citeam de ce trebuie să-i citesc copilului. Și asta ani de zile. Mi-ar plăcea să mă laud cu rezultatul și să spun că i-am transmis fiului meu dragostea pentru lectură. În fine, hai să zicem că am plantat sămânța, dar deocamdată nu crește mare brânză în ghiveci, iar Harry Potter e în continuare un film pentru el.
Din păcate, odată ce am început să mă uit la Neveste disperate, am prins gustul serialelor și cărțile de parenting au început să se prăfuiască pe noptieră. E drept, mă mai liniștisem și eu, acumulasem destul de multă informație pe temă: probabil a fost supradoza care m-a împins direct în brațele ecranului. Cărțile n-au dispărut complet din viața mea, dar nici n-au mai ajuns vreodată la gloria lor apusă. Până în pandemie, când am decis că voi citi enorm de multă beletristică. Și am citit. Două cărți mari și late, într-un an. M-am luptat cu Istoria secretă a Donnei Tartt, am citit pe nerăsuflate Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău, a lui Backman. Și, în apărarea mea, am dat iama-n audiobook-uri pe care le ascultam cu nesaț în timp ce dădeam ture în jurul blocului. Mai o dezvoltare personală, mai un Jonathan Franzen.
În schimb, am epuizat tot ce se putea pe Netflix, HBO și Mubi.
Serialele, canapeaua și ciugulitul
Nu cunosc nicio persoană care să nu adore să zacă în fața unui serial, în timp ce ciugulește ceva. Mă raportez, evident, la cercul meu de prieteni și cunoștințe. Asta îmi dă încredere că poate nu sunt complet defectă, însă prețul plătit e destul de important: m-am îngrășat, am dormit mai puțin și mi-am dat seama că, de fiecare dată când se termina un sezon de serial, simțeam că pierd ceva real, ca și cum ar dispărea din viața mea, pe termen indefinit, cineva drag.
Renee Car, doctor în psihologie, explică într-un articol despre plăcerile și pericolele bingeing-ului: ”Când angajăm creierul într-o activitate plăcută, precum privitul serialelor în neștire, acesta produce dopamină, hormonul asociat cu recompensa și plăcerea. Mesajul creierului: să continuăm să facem asta, se simte plăcut! De aceea, putem asemăna bingeing-ul cu consumul de droguri. Apare o pseudo-dependență de respectivul serial pentru că creierul nostru tânjește după dopamină”. Ca să fie treaba treabă, am adăugat și ronțăitul sau ciugulitul, această activitate care se lasă mereu cu un profund sentiment de vină și cu kilograme în plus. În timp ce mintea mea era angajată în scenariul serialului unde, într-o suprapunere dementă cu eroina principală, făceam lucruri extraordinare, în realitate eu terminam încă o pungă de pufuleți pe canapea. Și cine are chef să se întoarcă la realitatea imediată, când plutește într-o mare de firimituri și ambalaje goale? Vă spun eu: nimeni!
Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.
→ Săptămânal la tine în inbox.
Gata: la librărie!
Alarma a sunat în capul meu, culmea, când am intrat la Cărturești să iau un stilou pentru copil. Ar fi fost prima dată în viața mea când aș fi ieșit dintr-o librărie fără o carte în mână. Eram deja la coadă la casă când am realizat că ies de acolo ca dintr-un hipermarket, cu un obiect, pur și simplu. Am făcut cale întoarsă spre rafturile cu cărți și am mers la fix (recunosc, anul ăsta am investit mai degrabă în culegeri, manuale și meditații). Dar știam că există deja de ceva timp în librării o carte cu potențial de dezintoxicare de seriale. Elena Ferrante mă ținuse deja țintuită cu Tetralogia napolitană (cățile, nu serialul, OK?).
Am devorat în engleză încă două titluri ale ei, iar acum era momentul să-mi fac cadou Viața mincinoasă a adulților. Să fi fost pur snobism: cum să ieși dintr-o librărie fără nicio carte? Poate. Dar a funcționat. Și a fost mai mult decât o carte, a fost biletul meu de întoarcere spre citit. Lăsând la o parte scriitura lui Ferrante (un vortex de senzații, secrete și complicitate), mi-a redat demnitatea, stima de sine și liniștea pe care numai cititul mi-o poate crea în minte. Așa că am început să dorm mai bine, să ciugulesc mai puțin (afurisitul obicei e în strânsă legătură cu televizorul, cel puțin în cazul meu). Și să vreau mai multe cărți care să-mi calmeze mintea și să mă absoarbă. Tot o formă de escapism, până la urmă, dar infinit mai plăcută și mai rafinată decât orele infinite de uitat la ecranul televizorului. N-am divorțat de Netflix, HBO și Mubi, însă sunt mult mai strictă în selecții și am limitat drastic timpul dedicat filmelor și serialelor. Cum s-ar zice în relații, am luat o pauză, dar ne mai întâlnim din când în când.
O promisiune scrisă
Scriu aici și pentru mine: nu mă mai întorc la ce-am făcut în anul pandemiei. Promit. Cititul e pentru mine și doar pentru mine. Nu ca să-i dau un exemplu copilului (oricum a intrat în etapa în care nu e deloc cool să-ți imiți părinții, dimpotrivă!). Nici ca să mă dau deșteaptă în conversații (uit, oricum, numele autorilor, titlurile cărților și n-am făcut niciodată liste cu cărțile citite). Nu e nici ca să dorm mai bine (deși dorm mai bine). E pentru că am nevoie de liniștea pe care mi-o aduce lectura, de timpul cu mine, de ceea ce se întâmplă în creierul meu când îi tai dopamina din fața ecranului.
Și, nu în ultimul rând, e despre o plăcere la îndemână, benignă și intimă. Alina Boroș, psihoterapeut, explică: ”Ador mirosul cărților „proaspete”. De câte ori vine curierul sau sunt într-o librărie, îmi bag nasul în cărți și mă bucur de senzația pe care o trăiesc. Toate studiile de specialitate spun că cititul este mai bun pentru starea noastră de bine, pentru dezvoltarea noastră cognitivă, pentru procesul de învățare și memoria de lungă durată decât vizionarea de videoclipuri, documentare, seriale. Asta pentru că cititul este un proces activ, în timp ce privitul unui ecran este o activitate pasivă. Atunci când citim, creierul nostru este mai activ, sunt implicate mai multe funcții cognitive, se dezvoltă imaginația, mintea noastră dă formă, culoare sens și face asocieri. În plus, se dezvoltă limbajul, se îmbunătățesc ortografia, vocabularul și utilizarea corectă a sensurilor cuvintelor, ajută la îmbunătățirea comunicării, a relațiilor sociale. Cititul reduce stresul și îmbunătățește calitatea somnului, cu condiția să citești cărți relaxante.
Când ne uităm la seriale, suntem într-un proces pasiv pentru că primim pe tavă toate informațiile: conținut, formă, culoare, intonație. Sunt implicate mult mai puține procese cognitive. Cărțile „forțează” mintea să construiască imagini, stimulează mental și emoțional.
Cărțile sunt mai blânde, cititul oferă puterea de a controla ritmul în care citești, poți reveni la un paragraf, poți citi mai lent sau mai rapid, în funcție de nevoia ta, de ritmul tău. Ok, și în cazul serialelor poți pune pauză și poți derula, dar nu poți schimba, de exemplu, intonația.
Dacă în urmă cu 20, 30 de ani, cărțile erau singura sursă de informații, acum, în era digitală, avem informația structurată în mai multe forme. Din punctul meu de vedere, este un plus. Avem informația peste tot, în toate formele disponibile acum, doar să o accesăm și să o folosim.
Nu vreau să renunț la plăcerea de a urmări un film, documentare, conferințe online, dar este necesar un echilibru. Evit serialele pentru că mă țin legată de canapea, dar sunt momente când îmi dau voie să fac și asta. În viziunea mea, pe lângă beneficiile cognitive și sociale, cititul are o notă de eleganță, o carte bună este ca un parfum bun, se dezvăluie/deschide pagină după pagină, se combină cu unicitatea ta, oferă prospețime, stil, te ajută să te faci remarcat”.
Alina Mihaela Boroș este psihoterapeut cu formare în psihoterapie cognitiv comportamentală și hipnoterapie, terapie scurtă strategică, terapie centrată pe scheme cognitive și terapie centrată pe emoții. Alina a știut că vrea să devină psiholog de când a avut prima oră de psihologie. A fost și este motivată de curiozitatea de a afla cum funcționează mintea, de ce se află în spatele alegerilor pe care le facem. Crede că putem învăța să fim diferiți, să fim mai conștienți, mai prezenți în viața noastră, fără a mai trăi pe pilot automat, guvernați de durerea experiențelor mai puțin plăcute din trecutul nostru. Mai multe detalii despre activitatea sa găsiți aici: https://www.facebook.com/psihoterapeutAlinaMihaelaBoros/