În următoarele 7 minute vei afla:
– De ce să nu pierzi timpul căutând fericirea completă, integrală, rotundă și fără colțuri.
– Cum să îți încarci bateriile complet, până la 100%.
Thrive Global: Thrive Global este platforma pe care Arianna Huffington a lansat-o atunci când, deși avea succes enorm cu HuffPost, a realizat că plătea un preț prea mare: oboseală cronică, lipsă de timp să savureze ceea ce a obținut. Tu ai fost vreodată în prag de burnout sau epuizare?
Cristian China Birta: Ehe, cine zice că n-a avut măcar o dată în viață un astfel de moment, este într-un fel de denial parșiv. Iar asta, uneori, este mai grav decât afecțiunea în sine… Sigur că am ajuns și eu în prag de epuizare de câteva ori în viață. Doar că, retrospectiv privind lucrurile, acum îmi dau seama că mare parte din motivul acestor epuizări era că făceam ce nu îmi plăcea. Ceva în care – acuma știu, dă-mi, Doamne, mintea de pe urmă… – nu mă regăseam cu adevărat. Abia după ce am devenit antreprenor, m-am mai regăsit și m-am mai liniștit. Și, ca antreprenor, n-am mai ajuns niciodată în prag de epuizare. Deși munca era muuuult mai multă. Doar că, presupun, din punct de vedere psihic, aveam acea relaxare că eu îmi decid viața. Și, cumva paradoxal, un antreprenor adevărat are o anumită relaxare la gândul că, oricât de catastrofale decizii ar lua, dacă decizia îi aparține în totalitate, și aceasta este o formă de libertate.
TG: Cum e să fii antreprenor în România în timpul unei pandemii?
CCB: Pentru unii, a fost oribil. Pentru alții, contextul a reprezentat o mare oportunitate. Eu mă aflu în a doua categorie. Din fericire pentru mine… Căci am intrat în pandemie cu 11 colegi la Kooperativa 2.0 și acuma suntem 35. Mi se rupe sufletul când aud povești despre cum pârdalnica asta de pandemie a distrus afaceri care promiteau foarte mult. Și care depindeau de offline. Dar asta-i viața. Iar semnul unui antreprenor adevărat este că nu renunță niciodată. Pentru că, dacă ar face-o, ar renunța practic la ceea ce este el cu adevărat.
TG: Ce efecte ai simțit că a avut pandemia asupra mediului digital?
CCB: Efectul principal a fost că, brusc, foarte multe branduri au realizat că au o imensă problemă cu amprenta lor digitală. Care, iată, în astfel de contexte este crucială. Mai ales pentru care vindeau direct consumatorului. Așa că cererea pentru servicii digitale, în special, a crescut enorm. Doar că cele mai multe branduri, care nu aveau experiență în marketingul digital, au confundat cum consumă ei internetul cu a fi prezent ca brand pe internet ca să fii consumat de alții. Altfel spus, au crezut că a face marketing digital este muuuult mai ușor și mult mai puțin costisitor decât credeau. Eh, între timp le-a trecut. Și au realizat că și asta este o meserie și că investiția corectă este cea pe termen lung și la niște bugete cât de cât corecte, nu idealizate.
TG: Tu pare că ai energie pentru toate: cum faci?! Trei copii, o viață de familie împlinită, Kooperativa 2.0. Și tot mai ai timp și chef de râs.
CCB: Ca să fie clară treaba: când nu o să mai râd, o să fiu mort. Dacă nu fizic, atunci sufletește. Cât o să trăiesc cu adevărat, o să râd din toată ființa mea. Râsul este terapie. Râsul este formă de comunicare. Râsul este viață. Cât despre energia pe care o am, de la familie vine. De la faptul că știu că pe acest ”front” am spatele asigurat. Așa că pot să-mi realoc ce a mai rămas din celelalte resurse către lucruri care-mi plac și pe care le fac cu plăcere. Vorba nu știu cărui om deștept: atunci când faci ce-ți place, nici o zi la birou nu e muncă. Sau ceva de genul.
TG: Ca angajator, crezi că oamenii care lucrează pentru tine sunt fericiți la locul de muncă? E asta o miză pentru tine?
CCB: Asta cu fericirea este discutabilă. Și nu e nici locul, nici momentul să mă lansez în teoria mea despre fericire. Căci depinde de ce înțelegem fiecare prin fericire. Aici este cheia, cred eu. Căci a-ți seta obiectivul tău de fericire să stai toată ziua cu ochii înspre norii violacei, în timp ce păsărelele cântă de parcă n-ar avea altceva de făcut, e cam greșit. Avem puține momente de fericire adevărată în viață. Ăsta-i adevărul. Iar ele vin de cele mai multe ori după multă muncă. După multă construcție. Doar că, din nefericire, unii ratează tocmai aceste momente unice pentru că nu sunt pregătiți să-și accepte fericirea pe bucăți. Ei o vor completă, integrală, rotundă, fără colțuri. Ceea ce nu există. Și atunci trăiesc într-o permanentă așteptare pentru ceva ce nu o să vină niciodată. Mă interesează să fie fericiți colegii mei la birou? Da, enorm de mult! Reușim să le asigurăm asta? N-am nici cea mai mică idee. Dar cel mai probabil că nu. Căci nu angajatorul îți asigură fericirea. El poate să-ți asigure o parte din ceea ce am putea numi pregătirea ta pentru întâmpinarea corespunzătoare a acelor puține momente de fericire cu care te gratulează viața. Iar, din acest punct de vedere, se pare că la noi la Kooperativa 2.0 suntem în parametri ”fericioși” corespunzători.
TG: Ce te-ar pune pe gânduri dacă ai observa la angajații tăi?
CCB: Hai să excludem din discuția noastră partea de sănătate. Căci asta este prioritară pentru toți. Inclusiv pentru noi, ca angajatori. Altfel, cel mai strigător, dacă vrei, indiciu pentru mine că ceva nu este în regulă este – că iar ajungem la asta – că nu mai râdem așa de mult împreună. Căci noi râdem la Kooperativa 2.0. Foarte mult. Este una din formele noastre preferate de a exista ca echipa. Râsul împreună este un fel de combustibil pentru noi. Așa că, atunci când combustibilul acesta se împuținează, motorul începe să gâfâie un pic. Iar asta este un semnal de alarmă pentru mine.
TG: Te simți vreodată copleșit sau descurajat? De ce da sau de ce nu?
CCB: De multe ori. Dar ideea nu este să NU te simți copleșit sau descurajat. Ci să nu stai mult în starea aia. Cei care zic că ei nu trec niciodată prin astfel de stări, mint cu spume. Sau sunt roboți. Sau sunt morți și habar n-au (ca Bruce Willis în nu știu ce film). Astfel de momente sunt ca TVA, incluse în business-ul numit viața ta. Nu le poți opri să nu vină. Așa cum nu poți opri ploaia să nu cadă. Dar ce poți face, singurul lucru pe care-l poți face, este să decizi tu cum gestionezi astfel de momente. Iar eu ce fac este o mișcare în doi pași.
Pasul 1: conștientizez acut că a venit #acelmoment.
Pasul 2. Fac tot ce pot ca să ies din acea stare. Căci, cumva pe principiul furculition, ca să ieși din groapă e musai să-ți dai seama că ești în groapă și apoi să faci tot ce poți ca să ajungi în stare de a nu mai fi în groapă.
TG: Cum îți încarci bateriile când simți că se golesc?
CCB: De cele mai multe ori (estimare personală cam 97,65%), este de ajuns să ajung acasă, la ai mei. Uite, numai gândul la ei deja îmi ridică nivelul bateriilor… Doar că, uneori, este teribil de important să stau doar eu cu mine. Momente fantastic de grele, așa este. Dar îngrozitor de importante pentru ceea ce ar putea însemna – ca să mergem pe analogia cu bateriile – administrarea corectă a bateriilor vieții tale. E ca la încărcarea bateriei la telefon: până la 90 și ceva % merge foarte ușor, după aia merge foarte greu să o aduci la 100%. Momentele de singurătate, doar cu tine, sunt cele care-ți asigură cu adevărat încărcarea maximă a bateriilor. Dar pentru asta este nevoie de 1. să conștientizezi că ai nevoie de astfel de momente; 2. Să-ți faci timp să le poți trăi 3. să intri total în starea de a le trăi. Ai nevoie de acele câteva procente din baterie. Pentru că, nu-i așa?!, uneori ceva foarte important din viața ta depinde de 1% din puterea bateriei, iar tu fix acel procent nu-l ai…
TG: Îți dai voie să te răsfeți? Care sunt jucăriile tale preferate de om mare?
CCB: Eu sunt prietenul meu cel mai bun. Și, cum îmi place să-mi răsfăț prietenii, normal că mă răsfăț! Acasă am o cameră de muzică. A mea. Doar a mea (să nu ziceți doamnei mele și copiilor că am zis asta…). Unde am câteva sute de viniluri, câteva sute de CD-uri. Și unde mă dedau la această plăcere teribilă din viața mea numită ascultat (nu doar auzit) de muzică. Plus că mai am pasiunea pentru rugby (iubesc sportul ăsta!). Cât despre lectură, ce pot să mai zic, în afară de faptul că am o medie de 11 cărți pe lună, asta întâmplându-se pentru că a citi pentru mine este cea mai bună metodă să fiu mai puțin prost în viața mea. Ah, ok, și mai este și berea. Licoare pe care o ador, o respect și, ca formă supremă de recunoștință, o și consum la modul corespunzător.
TG: Pe plan personal, care este bătălia cea mai grea pe care ai dus-o cu tine însuți și de ce ai simțit că merită s-o duci?
CCB: Ziceam că eu sunt cel mai bun prieten al meu. Doar că prietenul ăsta are o chestie tare ciudată în creierii capului lui: devine uneori un mare bou. Așa că mă iau la trântă cu el. Iar asta se întâmplă, de cele mai multe ori, pentru că este impulsiv și pentru că-i sare țandăra foarte repede. Bine, se și calmează la fel de rapid. Doar că, uneori, este de ajuns acea izbucnire din partea lui ca să zdruncine un pic ecosistemul din jur. Asta-i bătălia permanentă pe care o port cu el. Și, de cele mai multe, ori reușesc să-l înfrâng. Dar nu întotdeauna…
Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.
→ Săptămânal la tine în inbox.
TG: Crezi că oamenii pot funcționa OK dacă nu fac pace cu trecutul lor?
CCB: Nicio șansă. Dacă nu faci pace cu ce ai fost, nu ai cum să fii ceva până la capăt. Am scris recent un articol pe blog despre ceea ce eu consider a fi o imensă victorie pentru mine: am îngropat securea războiului cu tata. Am făcut pace cu el. Dar, de fapt, eu am făcut pace cu mine, cu cel ce am fost. Iar asta mă ajută teribil de mult să înțeleg ce vreau să fiu și cum pot să ajung la destinația aceea. La urma urmei, viitorul nostru este acea parte a vieții noastre care o să se transforme în trecut. Și, așa cum vrei ca viitorul tău trecut să fie unul frumos, așa ar fi bine să-ți iei la pilă trecutul ăla mai urât și să-l înfrumusețezi. Căci, oricât de puțin jeg ar fi într-o cadă mare cu apă cu miros de trandafiri, puținul ăla jeg îți strică tot fengshui-ul, pardon my French.
TG: Cum crezi că te-ar descrie copiii tăi? Cum ți-ar plăcea să te descrie?
CCB: ”Tati meu”. Uite, doar scriu cuvintele astea, doar îmi aduc aminte de vocile fiecăruia cum îmi spun ”tati” și iar încep bateriile sufletești să se încarce… Nu știu cum m-ar descrie, ar trebui să-i întrebi pe ei. Sunt sigur că ar zice că mă enervez prea repede. Dar ar zice și că știu că-i iubesc enorm și că aș face orice pentru ei. Și poate că ar zice că suntem prieteni buni. Și că râdem mult împreună. Și că putem povesti despre orice. Sau, poate, e doar în capul meu proiecția asta a mea despre mine în mintea copiilor mei…
TG: Ce simți că mai ai de făcut sau că n-ai făcut, încă, destul?
CCB: Dacă m-ai fi întrebat în urmă cu vreo trei luni, ți-aș fi zis clar: că nu mă implic mai mult la nivel civic. Dar acum, că tocmai ce am dat drumul inițiativei #RomaniaDeschisa (vreau să o transform într-o platformă de dialog social între cetățeni, autorități și mediu de afaceri), uite că nu știu ce să-ți zic… Sau, mai bine zis, îți zic așa: simt că aș putea să optimizez muuuult mai bine fronturile pe care le am deschise în acest moment.
TG: Cum crezi că ar fi arătat viața ta dacă erai, să zicem, britanic sau francez? Sunt curioasă daca marketingul digital este un fel de medicină, adică o meserie pe care să o poți practica oriunde în lume, odată ce o stăpânești.
CCB: N-am nici cea mai mică idee cum ar fi fost viața mea nu dacă aș fi fost britanic, dar dacă aș fi stat în Pantelimon, nu în Vitan cum stau acum. Nu-mi place să mă bag în exerciții de imaginație de genul ”cum ar fi fost dacă”. Pentru mine, trecutul este obiect de studiu și de tras concluzii. Și, ca mare fan de istorie (mai bine o treime din cele 11 cărți pe lună pe care le citesc sunt din zona asta), știu că a intra în capcana ”cum ar fi fost dacă” este crimă și pedeapsă. Pentru că nu mai ieși din ea. Cum ar fi fost dacă Cezar n-ar fi fost asasinat? Păi, ar fi fost altfel, doar că nu avem nici cea mai mică idee cum. Deci nu mă pricep la astfel de jocuri. Dar, în schimb, ador exercițiile de imaginație despre viitor. Și asta pentru că le consider un excelent instrument de antrenament pentru ce va să vină. Așadar, cum mi-aș vedea viața dacă aș fi britanic? Uite o provocare la care promit că o să mă gândesc.
TG: Și în final, aș vrea să te întreb: Ce ne facem, dom’le, cu influencerii ăștia? Plus o provocare: cum ar putea explica această meserie un tânăr de 25, 30 de ani bunicii sale, astfel încât să și înțeleagă ceva?
CCB: În urmă cu ceva ani, bunica (țărancă, fără multe clase) m-a întrebat ”puiule, cum e la serviciu, totu-i bine?”. Am încercat să-i explic că am business-ul meu, că eu sunt propriul meu șef. Dar îi trecea pe lângă urechi. Așa că am oftat și i-am spus într-un final: ”bunică, să știi că e totul foarte bine la serviciu, am un salariu foarte bun și șeful este cel mai bun prieten al meu”. Ei bine, lumina care a apărut atunci pe chipul bunicii mele a fost ceva ce a adus multă lumină în mintea mea de om de marketing: definește-ți clar publicul țintă și vorbește cu el pe limba lui. Așa că, în loc să-i explic bunicii unui influencer ce înseamnă meseria asta, mai bine îi spun că nepotul ei e bine, că are un serviciu ușor și că foarte mulți oameni îl respectă. Beneficiul pe care-l vând bunicii este singurul pe care publicul țintă format din bunica respectivă este dispus să-l cumpere. Și-l livrez și la costuri foarte mici versus cât de mult m-ar costa să o fac pe bunică să înțeleagă cu adevărat cu ce se ocupă nepotul ei. Aia zic.
Cristian China Birta (Chinezu) este blogger din 2007, speaker și moderator, fondator și asociat al agenției de comunicare integrată Kooperativa 2.0. A scris ”Ce ne facem, dom’le, cu influencerii aștia?”, o carte care face lumină în zona complexă a gestionării campaniilor bazate pe influenceri ca resurse digitale. Are peste 15 ani de experiență în marketing și social media, o personalitate spumoasă și este de trei ori tată.
Citește și:
Cum ne afactează și azi catastrofa psihologică cauzată de comunism