În următoarele 5 minute vei afla:
– Cum este pentru o proaspătă mămică să nu poată împărtăși bucuria primelor momente din viața copilului ei cu cei apropiați.
– De unde poate veni rezolvarea unei situații, atunci când te aștepți mai puțin.
Thrive Global: Cum a fost pentru tine experiența nașterii? Unde ai născut? Naștere naturală sau cezariană?
Ioana Vădeanu: Când aștepți un copil, în mod inevitabil te gândești la momentul nașterii și la opțiunile pe care le ai: naștere normală sau cezariană. În cazul meu, posibilitatea de a alege nu a existat, pentru că intervenția cezariană se impunea ca unică opțiune, din cauza vârstei, a dioptriilor mari și a trombofiliei.
De altfel, din cauza unor complicații provocate de starea mea de sănătate, eram conștientă că s-ar putea să nasc înainte de termen, ceea ce s-a și întâmplat (am născut la 37 de săptămâni). Dar am fost fericită că am putut duce sarcina până la acest termen, cu ajutorul unor medici excelenți, atât doamna doctor ginecolog, medicul hematolog și medicul gastroenterolog. Așa că am ales să nasc la o maternitate de stat, dar de tradiție: Filantropia.
Și nu regret deloc această opțiune. Atât echipa medicală care s-a ocupat de mine, cât și echipa de pe secția de neonatologie au fost la înălțime.
TG: Ti-ai făcut griji pentru sănătatea ta și a fetiței? Când s-a instalat starea de urgență, te-ai gândit că asta ar putea afecta experiența ta?
IV: Griji îți faci oricum, indiferent că ești în perioada de pandemie sau nu. Eu mi-am făcut în permanență, știind că am o sarcină cu factor de risc: la 44 de ani, cu trombofilie și, finalmente, cu colastază de sarcină.
Ultima lună de sarcină (martie) a fost un stres permanent, cu analize săptămânale, navetă între Spitalul Filantropia și Spitalul Fundeni… și totul în perioada în care în spitale se instaura starea de carantina datorită pandemiei. A fost din ce în ce mai complicat să ajung la medicii din Fundeni (dar fără ajutorul și profesionalismul cărora n-aș fi reușit să duc sarcina la termen), iar în maternitate, la controalele săptămânale, treceai prin experiența triajului epidemiologic și apoi urma așteptarea pe băncuțe, la distanță de cel puțin doi metri de alte persoane, cu masca pe față și mănuși, transpirând (de căldură, de emoții, din cauza imposibilității de a respira normal) și gândindu-te la tot felul de lucruri.
Experiența cea mai neplăcută a fost în ultima săptămână a lunii martie, când, întorcându-mă de la controlul săptămânal, am deschis televizorul și am auzit la știri că se ia în calcul ca maternitatea Filantropia să fie declarată maternitate COVID-19. Din acel moment am început să mă întreb dacă mai pot naște cu medicul meu, care îmi urmărise sarcina, care mă susținuse moral și în care aveam încredere deplină. Da, atunci chiar a fost un moment delicat și dificil.
TG: Care e a fost cel mai frumos moment al acestei perioade?
IV: Cred că nu există un moment mai frumos în viața unei viitoare mame decât acela când merge la prima ecografie și aude pentru prima dată bătăile inimii puiului care începe să se dezvolte în ea. Și, la fel, atunci când vede pentru prima dată chipul copilului nenăscut surprins în ecografie. Sunt momente unice. Și nu doar pentru viitoarea mamă, dar și pentru viitorul tată. Sunt experiențe pe care, după părerea mea, cei doi trebuie să le trăiască împreună! Eu n-am putut merge la prima ecografie singură: de teamă, de emoții… Mai trecusem printr-o primă experiență, în urmă cu doi ani, când la prima ecografie, în loc să aud bătăile inimii, am auzit verdictul medicului care mi-a spus că sarcina se oprise în evoluție la șapte săptămâni.
TG: Dar cel mai plin de emoții? Sau cel mai neplăcut?
IV: Nu știu dacă e cel mai neplăcut lucru care ți se poate întâmpla, dar mie mi s-a părut faptul ca n-am putut să fac cumpărăturile pentru copil altfel decât online, mai ales în ceea ce privește hăinuțele. Dincolo de faptul că mărimea 50 o găsești extrem de rar online, pentru fetițe marea majoritate a hăinuțelor sunt roz! Iar eu nu suport rozul și-mi promisesem să nu-i iau nicio hăinuță roz! Și le spusesem tuturor prietenilor să nu-mi aducă nimic roz! Ghici ce culoare au hăinuțele?! ROZ!
TG: Ți se întâmplă să te gândești că lumea în care a venit pe lumea fetița ta nu mai seamănă cu lumea și momentul în care ai decis că vei fi mamă?
IV: Eu nu m-aș raporta la momentul în care am decis să fiu mamă, ca punct de reper. Pentru noi, maternitatea a fost un miracol, la care nu ne mai așteptam, un cadou divin și-l apreciem ca atare. Da, lumea în care a apărut cea mică nu mai seamănă deloc cu lumea în care a fost concepută. Nu știu dacă e mai bună sau mai rea. E altfel… poate ni s-a dat o șansă de introspecție, de întoarcere la esență… Pentru că, în toata izolarea asta, ne dăm seama cât de puțin ne trebuie să fim fericiți. Dacă-mi lipsește ceva acum este libertatea de mișcare, că nu mai pot merge să-mi plimb câinii în parc, că nu mai pot merge la căsuța de la Slănic și să stau în hamac, uitându-mă la pârâul care curge în vale….
Și cel mai mult îmi lipsește faptul că bunicii celei mici n-au putut să o vadă și nu ne-au putut întâmpina acasă, așa cum și-ar fi dorit, bunicii materni autoizolându-se, iar bunica paternă fiind în imposibilitatea de a călători și de a veni în țară. Și faptul că sora celei mici n-a putut să vină în țară, deși avea biletul de avion luat, pentru că s-au suspendat zborurile comerciale.
TG: Care era starea de spirit în rândul celorlalte mame? Dar în rândul cadrelor medicale?
IV: N-aș putea să-ți spun care era starea de spirit a celorlalte mame, pentru că n-am avut contact cu acestea. Doar în prima zi, la terapie intensivă, recuperându-ne după cezariană, am stat în salon cu alte două proaspete mămici. Dar eram toate prea amorțite după anestezie și intervenție ca să putem comunica. Începând cu a doua zi am stat singură cu cea mică în rezervă și am interacționat doar cu personalul medical.
Cadrele medicale s-au comportat exemplar, însă se simțea clar starea de tensiune generată de pandemie. E stresant să nu poți privi fețele persoanelor cu care intri în contact. Le vezi doar ochii deasupra măștii, mâinile care te ating sunt înmănușate în cauciuc și miros a dezinfectant. Contactul fizic e redus la maxim.
Cel mai stresant moment a fost primul dialog cu medicul neonatolog, când a trebuit să ghicesc doar după privire dacă e sau nu îngrijorată de starea de sănătate a puiului meu, care petrecuse primele ore la terapie intensivă. Iar pentru mine, ca proaspătă mamă, cel mai frustrant mi s-a părut faptul că soțul meu n-a putut să ne viziteze la maternitate și și-a văzut copilul pentru prima dată în brațele mele, ieșind pe poarta maternității, înfofolită toată, pentru că afară bătea un vânt tăios.
TG: Ai momente în care ți-e teamă?
IV: Da, am momente când mă tem de evoluția pandemiei, de evoluția economică, de evoluția socială. Mă tem că virusul acesta va evolua și nu ne vom putea feri la infinit, că nu se va găsi un vaccin prea curând sau, dacă se va găsi vaccinul, virusul ar putea suferi mutații.
Mă tem că starea aceasta de izolare va adânci și mai mult prăpăstiile dintre oameni, pentru că, din păcate, oamenii erau și înainte de pandemie din ce în ce mai înstrăinați. Mă tem că va mai dura până când ne vom relua viețile din punctul în care am spus (mai mult sau mai puțin voit) stop. Mă tem că părinții mei vor fi afectați fizic și psihic de toată această stare (nu mai sunt de mult tineri, iar pentru ei fiecare zi este prețioasă!). Mă tem pentru siguranța mea financiară. Sunt liber profesionist și pe mine această stare de pandemie m-a afectat enorm din punct de vedere economic. Am patru angajați, pe care n-am cum să-i bag în șomaj tehnic, pentru că nu mă încadrez în niciuna dintre categoriile la care s-au gândit guvernanții. Le plătesc salariile și contribuțiile sociale, am de plătit chirie și utilități, am credit personal pentru apartamentul în care locuiesc și pentru mașina pe care o conduc. Venirea pe lume a copilului a generat alte cheltuieli.
Da, am momente când mă tem, dar, de fiecare dată când mă uit în ochii fetiței mele și ea-mi zâmbește, sunt încrezătoare și optimistă! Sunt sigură că va fi bine!
Dacă Dumnezeu mi-a dat șansa să fiu mamă, înseamnă că va avea grijă de noi! Bunica mea a născut-o pe mama în plin război mondial și au supraviețuit. Bunica a trăit 90 de ani și mama este sănătoasă la cei 79 de ani pe care-i are! Tata s-a născut în perioada interbelică, fiind al doilea din cei nouă copii ai unei familii din Ardeal. Și a trecut peste toate greutățile generate de război, foamete, perioada comunistă și perioada post-revoluționară și, la cei 84 de ani pe care îi are, este un munte de optimism și încredere! Mama soțului meu, o ardeleancă destoinică și luptătoare, a crescut singură doi copii, într-o perioadă plină de greutăți de toate felurile și a avut curajul ca, la 50 de ani, să-și ia viața de la capăt, pe un alt continent, să învingă o boală necruțătoare și să se bucure pe deplin de viață la 74 de ani.
Și eu, și soțul meu ne-am petrecut copilăria și tinerețea în perioada comunistă și am trăit din plin toate transformările post-revoluționare… suntem “căliți”. Am încredere că lucrurile se vor așeza, poate pe temelii mai bune, pentru că vom fi învățat că ne trebuie foarte puține lucruri ca să fim fericiți.
TG: Cum îi vei descrie fetiței tale, când va crește, această perioadă?
IV: Nu știu cum sa-i descriu Ilenei perioada asta… Nici eu nu știu cum o resimt. Uneori, uitându-mă pe geam în timp ce o hrănesc, mi se pare că cineva ne-a furat această primăvară. Iar alte ori mă gândesc că același cineva ne-a dăruit cel mai important lucru: timpul! Timp să stăm cu familia, să stăm cu copilul, să ne gândim la noi. Acum câteva luni, mă gândeam cu îngrijorare la modul în care voi opri activitatea, la modul cum îmi voi gestiona clienții și mă voi concentra asupra rolului de mamă. Azi, îmi dau seama că soluția a venit fără s-o caut.
Și, uite așa, ne dăm seama că lumea în care am trăit până acum era superficială și ritmul vieții era impus arbitrar, la cote prea ridicate. Toată această perioadă este o resetare a vieții fiecăruia dintre noi. Sau, cum spunea Enigma, Return to innocence…
Citește și: