În următoarele 4 minute vei afla:
– De ce nu trebuie să te identifici cu un job sau un statut social.
– Unde se ascunde esența identității tale.
Dacă te-aș întreba cine ești, probabil mi-ai spune numele, statul familial, profesia, naționalitatea sau, poate, despre locul în care te-ai născut. La un nivel mai amplu, probabil ai vorbi despre descrierea ta fizică, apoi despre realizări, pasiuni, despre evenimente care simți că te-au marcat ori despre vise, valori și idealuri.
Dar dacă te-ai trezi dintr-o comă după 20 de ani, fără memorie, cu un transplant de inimă și arătând complet diferit, oare ai mai fi tot tu? Da. Ne identificăm cu creierul nostru, cu corpul nostru, cu amintirile și ne sprijinim de alții pentru a ne valida Eul. Dar ce ne definește, de fapt, identitatea personală?
De-a lungul vieții, corpul nostru este într-o continuă schimbare, de la stadiul de bebeluș, până în iarna vieții, celulele noastre se multiplică în mod constant și, când mor, sunt înlocuite cu celule noi, schimbându-ne astfel complet structura fizică într-un ciclu care se presupune că ar dura șapte ani. Conform Science Desk Reference: „Există între 50 și 75 de miliarde de celule în corp… Fiecare tip de celulă are propria sa durată de viață și, atunci când un om moare, poate dura ore sau zile înainte ca toate celulele din corp să moară”. Globulele roșii din sânge trăiesc aproximativ patru luni, în timp ce globulele albe rezistă, în medie, mai mult de un an. Celulele pielii trăiesc aproximativ două sau trei săptămâni, iar celulele din colon mor după aproximativ patru zile. Ținând cont de schimbările tectonice pe care le trăim de-a lungul vieții, oare ne putem identifica cu corpul nostru? Dacă ți-ai pierde părul, un deget, un picior, sau dacă ai suferi de un transplant de inimă, ai mai fi tu?
Eu aș spune că da.
Singurele celule care durează de obicei o viață întreagă sunt unele din creier (spre exemplu, neuronii din cortexul cerebral nu sunt înlocuiți când mor). Acolo ne stocăm amintirile, experiențele și tot ceea ce considerăm că ne definește. Însă și mintea noastră este fluidă: multe dintre lucrurile care ne pasionau la 5 ani vor fi uitate până la 25, iar când ajungem la senioritate, cu greu ne mai amintim gândurile recurente care ne cotropeau în tinerețe… Și nu doar din cauza declinului cognitiv, ci pentru că, în fiecare noapte, când dormim, creierul nostru este curățat de reziduuri: evenimente neremarcabile, gânduri și griji aleatorii. E reconfortant să nu te mai gândești și acum la păpușa pe care ți-o doreai când erai mică, nu? În schimb, amintirile importante sunt clasate în memoria de lungă durată. Dar oare creierul, alături de această memorie în care stocăm lucrurile importante, ne garantează identitatea?
Dacă brusc ai uita să joci tenis, să gătești paste sau îți pierzi abilitatea de a conduce, ești tot tu? Da, pentru că ceea ce știi să faci nu te definește. Dacă suferi de amnezie totală și uiți totul, îți pierzi experiențele, uiți de oamenii apropiați și îți uiți chiar și propriul nume, atunci oare mai rămâi tu?
Eu aș răspunde cu da.
Unde se regăsește atunci identitatea noastră?
Ne purtăm numele toată viața și ne considerăm o entitate constantă, stabilă, dar e corect să credem că suntem aceeași persoană, pe tot parcursul vieții? De-a lungul timpului, filosofii au explorat și au teoretizat această problemă, întrebându-se care este esența Eului și, desigur, au dezvoltat mai multe ipoteze (despre care poți citi pe larg aici).
Dar simplificând lucrurile, atunci când partenerul te întreabă de ce îl iubești, răspunsurile care includ descrieri fizice, deși pot fi flatante, nu se traduc neapărat în iubire, pentru că nu ne putem identifica cu ele până la capăt. Ce termen de valabilitate poate avea un păr strălucitor, masa musculară sau finețea pielii? Toți ne dorim să fim iubiți pentru lucruri mai profunde, mai apropiate de nucleul identității noastre, pentru lucrul pe care îl denumim în mod generic, la îndemnul creștinismului, suflet.
Și, probabil și tu ai răspuns „da” la întrebările ipotetice de mai sus.
Atunci, dacă ne-am pierde amintirile în care ne ancorăm identitatea, mediul, dacă am uita oamenii apropiați și am arăta complet diferit, ce ar mai rămâne din noi?
Desigur, răspunsul e tot ipotetic, dar probabil ne-ar rămâne însușiri, precum curajul, destoinicia, ambiția, sensibilitatea, încăpățânarea, lenea – lucrurile care atunci când suferă o variație, apropiații ne spun: „Parcă nu ești tu însuți astăzi!”. Deci, atâta timp cât ne-am păstra aceste atribute, am putea considera că, într-un mod fundamental, suntem tot noi înșine.
Acestea sunt bazele caracterului și personalității, adică a modului în care reacționăm la stimuli și factorii de mediu, denumit în mod generic în psihologie drept Sine (deși Freud făcea o delimitare între Sine, Eu și Supraeu).
Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.
→ Săptămânal la tine în inbox.
Și acest răspuns care, personal, e singurul pe care îl găsesc plauzibil, ne este oferit tot de filosofie, fiind explorat de filosoful John Locke, care a fondat teoria criteriului unității conștiinței în problema identității personale.
“Simţul intern îmi permite să reflectez asupra propriilor procese ale minţii mele, astfel încât am conştiinţa faptului că eu sunt cel care percepe. Putem aplica acest principiu la momente diferite: <în măsura în care această conştiinţă se poate întinde înapoi la orice acţiune trecută sau la orice gând trecut, în aceeaşi măsură se întinde identitatea acelei persoane; eul este acelaşi acum ca şi atunci, iar acea acţiune trecută a fost săvârşită de către acelaşi eu ce reflectează acum la ea>. Pe scurt, conştiinţa constituie identitatea personală, ea mă face să fiu aceeaşi persoană în ciuda trecerii timpului. ‚Eul’ şi conştiinţa sunt inseparabile: <Acel ceva cu care se poate uni conştiinţa acestui lucru prezent care gândeşte alcătuieşte aceeaşi persoană şi formează un singur «eu» cu el, şi cu nimic altceva”> (17, p. 324).”, conform Analelor Universității București.
Iar un clip School of Life (Organizație globală fondată de Alain de Botton) susține aceeași teorie, provocându-ne să ne punem o altă întrebare: dacă am avea de ales între a ne păstra toate amintirile, dar cu o schimbare de valori, și a ne păstra valorile dar cu prețul pierderii tuturor amintirilor, ce am alege? Conform filosofului John Locke, ar fi indicat să optăm pentru varianta a doua.
Deși, de multe ori, ne identificăm în mod eronat cu un job, un statut, cu hainele pe care le purtăm sau cu alte construcții sociale, aparent, chintesența identității noastre se ascunde în valori, în înclinații și în personalitatea noastră.
Deci, cine ești, de fapt?
Citește și:
Lecții de la filosofii antici pe care le poți aplica în viața de zi cu zi