În următoarele 6 minute vei afla:

– De ce să ții cont de părerea celorlalți, dar să nu o lași să te definească.
– Ce consecințe are respingerea emoțională pentru o ființă umană de orice vârstă. 


Orice fel de experiențe am avut, încapsulăm cu toții în noi, într-o măsură mai mare sau mai mică, nevoia de validare de către cei din jur și orice gând sau cuvânt de dezaprobare din partea celorlalți penetrează ca un glonț ființa noastră și ne rănește profund. 

A fi validați, însă, nu înseamnă că vine cineva să ne bată pe umăr și să ne spună “bravo” și nici că ne laudă pentru ceva ce am făcut. A valida pe cineva înseamnă, de fapt, a spune că perspectiva lui asupra vieții, asupra lucrurilor este reală, adevărată. Înseamnă că nu intrăm într-un spațiu de judecată construit de experiența noastră personală, ci dăm voie celuilalt să existe, în paralel cu noi, cu gândurile, emoțiile, experiențele lui care sunt la fel de valide și de reale ca și ale noastre, chiar dacă ele nu coincid sau sunt chiar diametral opuse. Acest lucru construiește încrederea în sine, în propria valoare, în propriile abilități și sunt esențiale în relația părinte-copil. 

Stima de sine și vindecarea

Este de multe ori greu să acceptăm că avem o stimă de sine scăzută, de parcă acest lucru ne-ar ciunti din ființa noastră, ne-ar incapacita. Dar dacă rezistăm acestui fapt, nu putem să-l depășim, să mergem mai departe, să evoluăm, chiar să ne vindecăm. Am văzut extrem de multe persoane care-și petrec zeci de ani suprimând adevărul, negând că le pasă de părerea celorlalți, dar construindu-și realitatea astfel încât, și după 50 de ani, să obțină aprobarea mamei, încurajarea tatălui, acordul bunicii. Și continuă să nu înțeleagă de ce, în urma eforturilor lor susținute în această direcție, sunt nefericiți. 

Și ca să fim realiști, nu există persoană pe lumea asta căreia să nu-i pese deloc de ceea ce spun ceilalți. Adevărul este că fiecare dintre noi are cel puțin o persoană a cărei părere contează cu adevărat. 

Când eram copii, validarea părinților noștri ne-a ajutat să percepem și să ne exprimăm emoțiile, să dezvoltăm conștiința de sine, să căpătam încredere în noi, să ne simțim mai conectați cu părinții noștri și să avem relații de calitate la vârsta adultă. Dar părinții a căror educație este bazată pe dualitatea aprobare/dezaprobare, corect/greșit, pedeapsă/recompensă nu sunt preocupați de ideea de validare sau, mai bine spus, nu înțeleg necesitatea validării. Neprimind această validare, încrederea în noi se construiește deficitar, este ciuntită din start: în consecință, ca adolescenți și, ulterior, ca adulți, vom continua goana nebună după validare. Astfel, vom da totul și vom face totul pentru acel OK care spune, de fapt, că merităm, că suntem compleți, că suntem demni de dragoste, că suntem valoroși ca ființe să vină din afara noastră.


Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.

→ Săptămânal la tine în inbox.


Condiționările din copilărie 

Majoritatea suntem condiționați în copilărie pentru a avea comportamentele dorite de părinții noștri. Am fost recompensați acasă sau în școală pentru comprtamentele pe care ceilalți le așteptau de la noi și pedepsiți pentru comportamentele pe care ceilalți (părinții, învățătorul, profesorii) le dezaprobau. Astfel am învățat că dacă îi mulțumim pe ceilalți, ne este bine. Pe de altă parte, tot în copilărie am mai învățat că noi suntem ceea ce facem, ceea ce avem, ceea ce spunem. Cu alte cuvinte, când facem ceva calificat drept bun de alții, suntem oameni buni. Când facem ceva dezaprobat de ceilalți, suntem oameni răi, defecți, nu merităm. 

Spre exemplu, dacă în copilărie făceam vreo prostioară, părinții țipau la noi, ne pedepseau. Mai mult, se distanțau emoțional de noi, neacordându-ne atenție pentru o perioadă de timp. Îmi amintesc că bunica mea maternă urma acest tipar de comportament, inconștient, nu doar cu mine, ci și cu toți ceilalți din familie. Dacă făceam ceva ce nu-i convenea, nu mai vorbea cu mine și timp de câteva zile sa comporta ca și cum pur și simplu nu existam. Și asta m-a învățat ca, atunci când mi se face o observație, să mă retrag în mine, să mă autopedepsesc. Acest comportament produce în corpul fizic al copilului o reacție violentă de răspuns emoțional, ca și cum copilul ar fi fost supus torturii fizice. Este o traumă. Pentru mulți dintre noi, dezaprobarea adulților din viața noastră lasă urme adânci. Mesajul pe care copilul-l primește în acest caz este acela că nu merită să fie iubit, deoarece nu le face părinților pe plac, și, prin extensie, că nu face lumii întregi pe plac. Pentru copil, părinții sunt lumea (“Dar oare ce zice lumea?” al adulților înseamnă, de fapt, “Dar oare ce ar zice părinții mei ?” al copilului nevalidat). Dezaprobarea părinților este echivalentă cu dezaprobarea întregii lumii, de aici și goana nebună, ca adult, după a fi pe placul tuturor. Pentru ființa umană, iubirea este totuna cu supraviețuirea, mai ales atunci când suntem copii și depindem emoțional de ceilalți (părinți, bunici). Pentru mintea copilului, dezaprobarea înseamnă moarte. Iar când devenim adulți, această perpectivă nu se schimbă. Dezaprobarea continuă să însemne “moarte”. 

Pe lângă aceasta, când greșeam în copilărie, părinții se comprtau cu noi ca și când noi eram “greșiți” – a se citi răi -, nu lucrul făcut de noi era nepotrivit, greșit. Mulți dintre noi am auzit în mod repetatm după fiecare poznă, “Ești rău/rea! De ce ai făcut asta?!”. Am învățat, astfel, că acțiunile noastre sunt una cu noi, deci le luăm cât se poate de personal. Iar suferința devine atunci un soi de consecință, pentru că o merităm. Și dezvoltăm astfel probleme legate de respingere, dezaprobare, critică negativă, deoarece stima noastră de sine a fost și continuă să depindă, în primul rând, de aprobarea celorlalți. 

Nevoia de iubire și apreciere

Deși piramida lui Maslow ne arată că nevoia de iubire și apreciere vin abia pe locul doi în topul nevoilor primare, după nevoia adăpost, hrană, apă, somn etc., experiența de viață și cea terapeutică mi-au arătat că iubirea și nevoia de a aparține sunt cea mai acută nevoie a ființei umane. În momentul în care am pierdut iubirea cuiva și nu mai avem sentimentul de apartenență, începem să neglijăm toate nevoile de supraviețuire, ba unii aleg chiar să plece din această viață. Când suferim, nu mai putem mânca, nu mai putem bea, nici măcar apă, nu mai putem dormi și nu ne mai pasă de nimic altceva. 

În acest context, adevărata întrebare care are nevoie de răspuns este dacă ar fi benefic pentru noi să nu ne mai pese de ceea ce spun ceilalți. Deși răspunsul evident ar putea să pară afirmativ, eu sunțin contrariul. Pe de o parte, a nu ne mai păsa de ce spun ceilalți implică o segregare emoțională de ei/ de întreg. Dar închizând total ochii la aceasta, ne lipsește de perspectivă, de oportunitatea de a vedea lucrurile și prin ochii celuilalt, de a ne detașa de ”a avea dreptate” și de a avea o perspectivă nouă, diferită asupra realității. Așa cum un cerc are 360 grade, și perspectiva asupra aceleiași realități diferă din unghiul din care o privești. Și, mai mult, asta ne împiedică să ne percepem pe noi dintr-o lumină diferită. Starea de auto-cunoaștere, de prezență în noi ar fi mai dificilă dacă nu ne-ar mai păsa deloc de ceea ce cred ceilalți. Pornind de la principiul oglinzilor eseniene, cei din jurul nostru sunt versiuni mai mult sau mai puțin subtile ale Sinelui nostru, ne arată aspecte nevindecate în noi. 

Există însă o diferență uriașă între a auzi părerea celuilalt și a ne trăi viața sau a face alegeri în funcție de ceea ce spun ceilalți. În ultimii ani, cele mai mari traume mi le-am vindecat acordând atenție comportamentului mai puțin plăcut al oamenilor cu care am venit în contact. De fiecare dată după ce lucrez în terapie cu cineva, îmi dau timp să observ ce anume din mine însămi rezonează cu situația respectivă, ce aspect din mine a rămas nevindecat: unde sunt rigidă, unde sunt nedreaptă cu mine, când mă judec/critic etc?

Acest exercițiu mă ajută să mă descopăr cine sunt cu adevărat, dincolo de filtre, de prejudecăți, de convingerile limitative împrumutate de la părinți sau de la societate. Păstrez părerea celorlalți ca pe un partener de jocuri de rol, dacă vreți, mă pun în ”papucii” lui și, dacă nu mi se potrivesc, aleg conștient să-i dau jos. Nu ciuntesc din mine ca să încap acolo.  

Citește și:

Cum s-o înțelegi pe „micuța Miss Perfecțiune”

Modelarea emoțiilor prin artă

Author(s)

  • Beatrice Căițanu

    terapeut theta healing, lucrător prin arte combinate și maestru reiki

    Beatrice Căițanu este terapeut theta healing, lucrător prin arte combinate și maestru reiki. A absolvit cursul de tehnician nutriționist în România, apoi a înțeles că, dincolo de kilogramele în exces, se află traume și emoții nedigerate, convingeri limitative, frici, rușine și vină. Beatrice lucrează în prezent cu femei din țară și din străinătate, pentru a le susține în identificarea emoțiilor, în gestionarea lor, în identificarea programelor și a convingerilor limitative care le împiedică să aibă viața pe care și-o doresc. A dezvoltat o serie de programe, meditații și carduri intuitive, instrumente practice în călătoria spre sinele autentic, spre cine suntem cu adevărat, dincolo de povestea pe care ceilalți au spus-o despre noi. Ultimul an l-a dedicat adaptării terapiilor alternative la lucrul cu copiii și așa au luat naștere cardurile Emoții Vindecătoare. Ele conțin 52 de activități centrate pe emoții și sunt deja folosite în câteva școli din țară, în centre speciale și acasă. Mai multe despre activitatea lui Beatrice găsiți pe pagina sa de Facebook https://www.facebook.com/beatrice.caitanu/ și pe dialogurivindecatoare.ro.