În următoarele 5 minute vei afla:
– Ce strategii putem activa prin care să ne descurcăm puțin mai comod cu trăirea neputinței noastre din prezent.
– Care e una dintre emoțiile pe care le resimt toți oamenii atunci când trec prin situații copleșitoare pentru ei sau traumatizante și pentru care coping-ul emoțional este dificil.
Te-ai gândit cum se simt cei care n-au controlul sau puterea să influențeze sau să amelioreze suferința, boala celor apropiați?
Când a fost ultima dată când ți-ai spus că ai nevoie de stop sau de pauză și ți-ai acceptat un sincer „nu mai pot” în legătură cu orice aspect al vieții tale (fie ea personală, fie profesională)?
Care a fost și este una dintre emoțiile principale pe care le-ai simțit de când s-a declanșat așa, parcă dintr-o dată, într-o dimineață de joi, războiul dintre Rusia și Ucraina ?
Realitatea este că trăim vremuri în care avem nevoie să putem să fim și să putem să facem foarte mult lucruri. Vremuri în care puterea vine din acceptarea provocărilor și atunci muncim, citim, alergăm, ne mișcăm, învățăm, aprofundăm, medităm, ne relaxăm și a doua zi lăsăm toate aceste butoane pe repeat. Și a treia zi la fel, și tot așa. Am învățat între timp că vine o mare putere și din a spune NU și atunci ne mobilizăm ca niște elevi conștiincioși săputem și să spunem NU.
Nu mă înțelege greșit: absolut toate exemplele de mai sus reprezintă surse pentru creșterea personală, dezvoltarea rezilienței și a auto-reglării emoționale și un must have al vieții în anul 2022. Nu ceea ce putem să facem este problema. Ci mai degrabă iluzia că, atunci când NU mai putem,avem de fapt o mare problemă. Sau că este ceva rușinos să nu mai putem. Sau că neputința este pentru cei slabi, vulnerabili, iar noi trebuie să fim printre cei puternici, care nu se confruntă cu neputința lor.
În acest punct, te invit să te imaginezi în orice fel de război sau amenințare de conflict armat, într-un accident, într-o situație de violență domestică, într-un dezastru natural sau confruntându-te cu boala unui apropiat, și spune-mi ce simți la nivelul respirației, stomacului și capacității de concentrare din minte și gânduri? E ok, trage o gură de aer, revino în prezent și observă că în oricare dintre aceste scenarii te invit să arunci o privire către o emoție mai puțin mediatizată și una chiar evitată în multe contexte. Da, este vorba despre neputință.
Îmi amintesc și acum unde eram atunci când am aflat pentru prima dată despre neputință: eram undeva spre finalul facultății, iar Diana Vasile, una dintre profesoarele și mentorii mei (care între timp a fondat Institutul pentru Studiul și Tratamentul Traumei), ne-a exemplificat în timpul unui curs practic de terapie existența acestui sentiment, trăire emoțională, care se numește neputință. În topul noțiunilor cu impact psihologic, pe care le-am interiorizat ca adult, stă și acest cuvânt. Mi-a luat ani buni să pot înțelege, procesa sau aprofunda studiul și coping-ul acestei emoții. Am înțeles, încă de la început, că este o stare chiar mai puțin menționată decât orice alta emoție umană. Mai ascunsă chiar decât rușinea sau dezgustul, două emoții care nu sunt printre preferatele programelor de auto-reglare sau self management, cum este furia (și cred că-ți dai seama ca mă refer la multitudinea de cursuri sau strategii de anger management).
Am descoperit ulterior, în timpul formării din terapia traumei, că neputința este una dintre trăirile specifice oricărei situații traumatice exterioare, care-și lasă amprenta pe sufletul, mintea și gândirea unui persoane, provocând traume sau răni interioare. Alături de neputință, mai întâlnim în procesarea și vindecarea traumelor emoționale, și frica intensă și vulnerabilitatea fără protecție, ca trăiri specifice traumatizării. Efectele unor astfel de trăiri emoționale neprocesate se văd, de multe ori, în dificultatea oamenilor de a-și controla ulterior emoțiile și de a le autoregla, în scăderea vitalității și energiei și într-o „slabă” cunoaștere de sine, în care domină credințe negative despre sine.
Însă, pe lângă toate informațiile și cunoașterea despre psihicul omului și cum funcționează el sănătos, respectiv ce se întâmplă de fapt când suferim o traumă psihică, am auzit și idei obișnuite, din viața de zi cu zi care vorbesc tot despre neputință. Oare ați auzit și voi de ideea că „nu există nu pot, există nu vreau?”. Sau „Dacă-mi recunosc limitele și vulnerabilitatea, sunt un om slab”. Sau „trebuie să fiu puternic, să nu-mi arăt și să nu se vadă care-mi sunt adevăratele sentimente și emoții”.
Adevărul este că există și „nu (mai) pot” și neputința ca trăire emoțională, există și voință și „nu mai vreau”, există și vulnerabilitate și putere deopotrivă în acceptarea propriilor limite și o mare putere, care vine din exprimarea și acceptarea a ceea ce simt, în loc de ascunderea sentimentelor și nevoilor, și toate aceste aspecte formează un Eu și o identitate autentică și bine ancorată în realitate. Adică fix ceea ce ne propunem și ceea ce descoperim ca nevoie în multe procese de dezvoltare personală sau terapie.
Însă fiecare dintre primele premise „slujesc” cumva partea din noi care se crede invincibilă, care nu știe decât să se lupte și că trebuie să fie puternică cu orice preț. Pe lângă neputință și alte emoții și stări sufletești, care sunt negate sau minimizate, mai există credința că doar o anumită categorie de oameni, cei slabi, au trăiri emoționale percepute ca fiind negative. Din acest punct de vedere, consider că trăim tot într-o perioadă ”cu margini abrupte” și cu informații trunchiate despre ce înseamnă sănătatea psihică și ce simțim de fapt noi, ca oameni, în viața de zi cu zi. Noi toți trăim o varietate de emoții, indiferent cât de mult ne străduim să fim bine și să avem o viață bună. Și avem nevoie să ne acceptăm și trăirile dificile, specifice neputinței.
Ultimii doi ani ne-au arătat cu o precizie chirurgicală cât de mult ne poate impacta și cel puțin stresa, dacă nu traumatiza, o pandemie și cât de neputincioși ne-am simțit în confruntarea cu un virus atât de periculos și mediatizat. Iar ultimele șapte zile ne-au zguduit lumea și ne-au indicat extrem de dureros cât de vulnerabili și neputincioși suntem, vecini fiind cu un război pornit în Ucraina, cu care gradul nostru de familiaritate și identificare este printre cele mai ridicate. Astfel că, pe baza acestui criteriu, cu toții ne putem confrunta zilele acestea cu o mai mare nesiguranță, incertitudine, apăsare și greutate emoțională, frică și anxietate mai puternice, furie și nedreptate, neputință și deopotrivă dorința de a ne implica, de a ajuta și de fi alături de cei care au nevoie de susținere.
Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.
→ Săptămânal la tine în inbox.
De ce ne ajută însă azi să avem un ochi deschis și pe trăirea sau acceptarea neputinței noastre? Pentru că ea este prezentă, ca orice emoție umană, să ne semnaleze, de preferat din prezent, o realitate căreia trebuie să-i facem față. O experiență intensă din trecutul nostru emoțional este posibil să se insereze cu putere peste prezentul și așa complicat și să ne complice acceptarea și reglarea neputinței de azi. Un exemplu ar fi dacă în copilărie tu (sau cineva de care erai foarte atașat) ai fost lipsit de grijă și protecție și ai suferit abuzuri emoționale sau fizice și ai fost atunci cu adevărat ”fără putere și neputincios”. În acest caz este posibil ca azi, atunci când ești adult, să te comporți și să acționezi ca și când trebuie să ai cea mai mare putință și să pui în mișcare (mai degrabă inconștient sau involuntar) mecanisme prin care să controlezi TOT ce mișcă, în încercarea de a evita trăirea neputinței originare, din copilărie. Într-un astfel de caz, un proces de psihoterapie ar putea să te ghideze către sursa neacceptării neputinței de azi, adică suferința de la baza controlului și putinței cu orice cost, chiar și cel al epuizării personale.
Iar modul prin care cineva își poate permite să-și recunoască neputința de azi și ”să stea cu această emoție” are la bază, de fiecare dată, experiența trăirii unui forme de dependențe sau ”slăbiciuni” de pe vreme când era copil. Noi toți am fost copii. Și am avut nevoie de protecție, grijă și sprijin, ca să putem să fim și să facem orice am avut de făcut. Alice Miller vorbește în cartea Drama copilului interior fix despre această nevoie fundamentală, în care ”adevărata autonomie este precedată de experiența de a fi dependent”. Cu alte cuvinte, adevărata putință este precedată de experiența sănătoasă de a fi neputincios. Și, ori de câte ori ne confruntăm cu o situație stresantă sau traumatică, care ne scoate neputința din sertare, să avem, de fapt, resursele active prin care să ne activăm și putința.
Ce strategii putem activa prin care să ne descurcăm puțin mai comod cu trăirea neputinței noastre din prezent? Activarea resurselor interioare, de care dispunem pentru autoreglarea noastră emoțională, și oferirea ajutorului celorlalți reprezintă două dintre aceste strategii. Resursele noastre reprezintă tot ceea ce funcționează bine, sănătos în interiorul nostru și în viața de zi cu zi:
– rutinele și excepțiile sunt potrivite în aceeași măsură. Pe unii îi poate ajuta pentru auto-liniștire păstrarea acelorași rutine și obiceiuri, în timp ce, pentru alții, poate este nevoie de orice înseamnă excepții și activități, alegeri deosebite – mai mult somn, alt tip de alimentație, plimbări sau mișcare în mod mai susținut.
– grupul de suport cu care rezonăm emoțional. Unii dintre clienții mei din afara țării au simțit că rezonează mai bine cu cei din țară legat de împărtășirea unei istorii comune și a unei activări a fricilor și a nesiguranțelor asemănătoare.
– observarea, numirea și exprimarea gândurilor și emoțiilor asociate cu neputința. Conștientizând și realizând, ori de câte ori avem nevoie, că noi nu suntem nici gândurile, și nici emoțiile noastre. Poate să ne fie de ajutor să vorbim cu cineva de încredere sau să scriem despre scenariile noastre și despre cum ne simțim în corp, în stomac, în piept și în suflet.
– să păstram un contact cu realitatea suficient de bun, fără să ne confundăm interiorul cu exteriorul, sau știrile și informațiile din exterior cu ceea ce trăim și derulăm la interior. Poate fi copleșitor și putem să ne confruntăm cu o accentuare a neputinței dacă nu mai avem o graniță între interior și exterior. Impunerea unei limite în frecvența cu care căutăm informații online sau când este bine pentru noi să citim intens, dimineața sau seara, ar putea ameliora și ajuta la clarificarea acestei distincții: interior versus exterior.
Ceea ce Viktor Frankl numea în cartea sa Omul în căutarea sensului vieții, „căutarea sensului” se referă și la calitatea sau dorința noastră înnăscută de a acționa și de a ajuta dincolo de noi înșine. În inima noastră, cei mai mulți dintre noi putem să experimentăm o mare satisfacție și bucurie atunci când contribuim sincer la binele altuia sau la binele social, atunci când creăm ceva original și frumos sau doar exprimăm în exterior iubirea și creativitatea pe care le simțim. Prin orice faptă de bunătate (kindness din engleză) către celălalt, donație de timp, resurse, bani, interes, un cuvânt bun, o prezență și o îmbrățișare încurajatoare, compasiune și empatie, toate pot să ne țină mai aproape de ceilalți și să reducă din înstrăinarea pe care nu o putem îndura ca ființe umane. Iar dacă nu suntem singuri și înstrăinați și ne activăm din resursele interioare, putem să descoperim un „spațiu” mai sigur și mai luminat pentru a ne trăi emoțiile și neputințele și tot ceea ce ne face ca oameni să fim oameni.