În următoarele 7 minute vei afla:
– De ce să dai drumul visurilor care au depășit termenul de garanție.
– Cum să te-mpaci cu părul alb din cap (dacă v-ați certat).
Sunt lucruri greu de acceptat în viață, pe care ne luptăm să le evităm sau să le schimbăm. Câteva, însă, se încăpățânează să reziste pe baricade: cea mai sănătoasă abordare e să le accepți și să le integrezi. Nu este o mișcare simplă, însă este singura care-ți redă libertatea de a fi tu și de a merge pe drumul tău cu încredere și optimism. Lista mea are 7 puncte. Probabil sunt mai multe, însă exercițiile de sinceritate încep de undeva. Completează sau ajustează lista în funcție de ce ai tu de trăit, punctele mele sunt doar o părticică mică a acestei ecuații complicate. Am inclus speranțe, frici și nevoi, modul în care am căzut la pace cu ele, măcar parțial, și ce am câștigat când am luat hotărârea să le privesc direct, în loc să le evit sau să le neg.
1. Copilul meu nu va învăța niciodată cum/cât vreau eu.
Dacă mi-ar oferi cineva o pilulă magică à la Matrix, una care să-mi permită să-l transform într-un elev silitor și disciplinat, fără să-i schimb personalitatea în alte feluri, aș lua-o! Probabil unii părinți (mai ales cei cu copii în prag de examen) m-ar înțelege. Dar Alina Boroș, psihoterapeut, m-ar trage de urechi: ”Ei, nu te-aș trage de urechi, dar te-aș întreba cu blândețe: de ce este atât de important pentru tine ca el, copilul tău, să învețe în felul în care tu îți dorești? Probabil ar liniști din anxietatea anticipatorie pe care o simți atunci când proiectezi viitorul lui. Este în firea părinților să-și dorească pentru copiii lor o viață mai bună sau o cale mai ușoară decât cea pe care au avut-o ei. Însă binele pe care părinții îl proiectează pentru viitorul copiilor poate să nu fie binele pe care copiii și-l doresc sau de care au nevoie.
Aud destul de des: vreau să-i ofer copilului meu tot ce n-am avut eu. Nobil, frumos, de apreciat, dar poate să nu corespundă cu realitatea copilului. Fiind atât de concentrați pe ceea ce n-am avut și vrem să oferim copiilor, rămânem centrați pe nevoile noastre, nu pe ale lor. Este o capcană în care intră foarte mulți părinți. Pe de altă parte, am clienți care spun că au respectat dorințele părinților lor, au urmat liceul pe care l-au vrut ei, au făcut facultatea pe care ei au ales-o, au un loc de muncă bine plătit, o siguranță financiară, dar nu sunt încântați de ceea ce fac, sunt triști, nu-și găsesc locul și au dificultăți în a crea relații cu ceilalți. Ba mai mult, acum, părinții le reproșează că nu sunt căsătoriți, că n-au copiii, că nu sunt și ei în rând cu lumea, că până și fostul codaș al clasei are familie și copii.
Vă recomand să investiți un pic mai multă atenție în felul în care comunicați cu copiii voștri, asigurați-i că sunteți alături de ei și că-i susțineți în modul în care au ei nevoie, nu voi. Copiii sunt curioși, vor să descopere lumea în care trăiesc, amintiți-vă de ei când erau mici, amintiți-vă de perioada de ce-urilor. Întrebați-vă cum de a dispărut acea curiozitate. Sunt de acord că școala este foarte importantă, am mai spus că una dintre credințele mele este că investiția în sine este cea mai bună. Eu am avut norocul să descopăr ce-mi place și să am părinți suficient de înțelepți care să accepte facultatea de psihologie, deși nu erau prea convinși că este o alegere potrivită”.
2. Nu-mi voi îndeplini toate visurile.
Când eram mică, știam exact ce urma să fac cu viața mea de adult, o zugrăvisem în detaliu. Reporter de război, veterinar și mamă. Mi-am împlinit un singur vis dintre cele trei: sunt mamă. Reporter de război parcă nu mă mai atrage, oricum, să fiu. Cât despre veterinar, rămâne pe viața viitoare.
Mi-ar fi plăcut să mă împac mai repede cu ideea și să exclud de pe lista de visuri acele visuri care nici măcar nu erau ale mele. Când acceptăm că e de-ajuns să îndeplinim o parte din visuri, facem loc altora, noi, mai calibrate cu cine am devenit în timp și cu ce am învățat pe parcurs. Iar asta nu poate decât să te motiveze să mergi mai departe, în loc să te agăți cu dinții de trecut.
3. Nu îmi oferă nimeni garanții (decât pentru electronice).
Chiar și pentru acelea, maximum doi ani. Când le cumpăr pe firmă, și mai puțin. Deci am o garanție pentru uscătorul de păr, dar nu pentru lucruri pe care mi-aș dori mai mult să le am garantate. Cum ar fi: că vom ieși cu bine din pandemie, că voi avea mereu o sursă de venit, că va fi copilul sănătos și echilibrat, că nu voi ajunge singură la bătrânețe. Și lista rămâne deschisă.
Când te împaci cu ideea că nu poți controla sau primi garanții pentru ceea ce ți-ai dori cu adevărat, descoperi o fragilitate deopotrivă superbă și înfricoșătoare a lucrurilor, în general. Înainte să mă împac (cât de cât) cu asta, făceam mai des proiecții mentale cu ce ar putea merge prost și le dublam cu planuri de prevenție abracadabrante. În loc să mă bucur de zilele bune și de întâmplările fericite, încheiam contracte emoționale cu firme fictive de asigurări și țeseam strategii de supraviețuire, în loc să trăiesc. Acum, am curajul să trec după pisici negre fără să fac pași în spate și fără să mă-ntreb ce-ar putea merge rău: așa mi-am dat seama cât sunt de frumoase pisicile negre, iar cel mai rău lucru care a urmat după interacțiunea cu ele a fost un mic strănut: sunt alergică la pisici, indiferent de culoare.
4. Voi face compromisuri.
Iar compromisurile sunt o artă a integrării. Depinde de cât de flexibilă e gândirea și de cât atentează la valorile noastre esențiale un compromis. Dar compromisuri vom face cu toții, la un moment dat.
Am încetat să le privesc ca pe niște înfrângeri și am început să le celebrez ca pe o creștere. Când renunți la un plan deja creionat în minte, pentru a putea funcționa într-o relație (personală sau profesională, chiar nu contează) și pentru a atinge un scop comun, înseamnă că nu ești singur pe drumul tău. Mai înseamnă că ai un partener cu viziune proprie, iar asta înseamnă doar o perspectivă mai amplă. Arta compromisului este greu de învățat pentru oamenii încăpățânați, ca mine, însă cu atât mai valoroasă odată ce-i intuiești subtilitățile și avantajele.
5. Îmbătrânesc. Pe bune.
Observ treaba asta de câțiva ani. Mă răsfățam cu gândul că, la nevoie, o să-mi fac câteva injecții cu acid hialuronic. Apoi mi-am dat seama că nu e doar despre asta. Pe lângă firele tot mai multe de păr alb, știu când urmează să plouă înainte să spună Busu vremea. Mă dor încheieturile. Și am mai puțin chef să plec în vacanțe. Apoi am observat că dau scroll tot mai lung dacă un site îmi cere anul nașterii și că, atunci când aflu de copii plecați la studii sau de tot în străinătate, mi-e groază să nu devenim și noi acei părinți care-și văd copiii odată pe an sau nu cunosc limba pe care o vorbesc nepoții lor.
Odată cu pandemia, am pierdut doi oameni din cercul meu de apropiați. Unul foarte tânăr, care nu s-a stins de COVID, dar s-a dus fără niciun avertisment și gata. N-a mai îmbătrânit. Ultimul său cadou pentru mine a fost să realizez că e un privilegiu să renunți să-ți mai numeri firele albe din cap. Nu toată lumea apucă să le vadă.
Iar psihoterapeutul Alina Boroș ridică o problemă reală, tipică României: ”Cred că frica noastră de bătrânețe are legătură și cu modul în care-și trăiesc bătrânețea oamenii din această țară. Sunt foarte puțini oameni bătrâni pe care-i vezi cu zâmbetul pe buze, care te inspiră de-ți vine să spui: așa vreau și eu să fiu când o să fiu la vârsta aia. Cei mai mulți dintre bătrânii noștri sunt triști, descurajați, singuri, stau în așteptarea sfârșitului cu sacoșa plină de medicamente. Mi-ar plăcea să avem o educație și despre cum să ne bucurăm de bătrânețe. Avem o paletă largă de programe educaționale pentru copii, pentru adolescenți, pentru părinți, despre cum să fii un bun angajat sau un bun manager, dar prea puține și greu accesibile pentru această etapă din viața noastră. Îmi amintesc de discuțiile pe care le aveam cu prieteni stabiliți în alte țări, care comparau viața bunicilor lor, rămași în România, cu a bătrânilor de acolo. Discrepanța este foarte mare și nu ține doar de aspectul financiar. Da, îmbătrânim! Dar am putea alege să o facem în modul cel mai potrivit pentru noi. Spre norocul nostru, se întâmplă treptat, oferindu-ne, astfel, timpul necesar pentru a ne adapta schimbării și pentru acceptare. Adaptarea înseamnă acceptare, acceptarea înseamnă să trăiești în prezent, conștient de tine și de ce se întâmplă în jurul tău. Trăind în prezent, ne adaptăm realității și putem alege să facem tot ce ține de noi pentru a ne face existența mai ușoară. Fiecare etapă din viața noastră are avantaje, important este să ne dăm voie să le vedem. Este clar nu putem schimba cursul firesc al vieții, dar putem schimba felul în care alegem să o trăim”.
Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.
→ Săptămânal la tine în inbox.
6. Nu pot fi prietenă cu toată lumea.
Nu-mi plac toți oamenii și nu toți mă plac pe mine. Și ce bine că e așa! Mi-a rămas întipărită în minte remarca unui copil: dacă i-am iubi pe toți oamenii din lume, ne-ar veni să plângem de fiecare dată când am auzi o Salvare. Iar Salvările se tot aud.
Faptul că avem preferințe, că atragem simpatii și antipatii este, de fapt, dovada că deținem ceea ce oamenii de specialitate numesc “personalitate”. Iar aceasta vine la pachet cu opinii, moduri de a reacționa, bune și rele. Revelația vine când realizăm că părțile “bune” și cele “rele” poartă etichete diferite în funcție de persoanele cu care interacționăm. Unele s-ar putea să ne iubească tocmai pentru ceea ce alții ne vor antipatiza.
7. Nu-mi pot seta un scop nou dacă nu creez obiceiuri noi.
Ce simplu ar fi să ne setăm un scop și el să se întâmple, pur și simplu! De regulă, însă, se lasă așteptat. Unii ar spune că se lasă așteptat până când suntem pregătiți să se întâmple. Dar ce înseamnă acest ”pregătit”? Implică, oare, doar o așteptare pasivă, o deschidere spre universul care complotează să ne îndeplinească dorințele sau ține, puțin, și de ceea ce facem noi?
M-am împăcat cu ideea că lucrurile se întâmplă dacă faci un efort să se întâmple atunci când am acceptat că există scopuri pentru care merită să fac un efort și altele pentru care nu simt că sunt pregătită să mă schimb. E un fel de superputere. Îmi doresc să fac mai multă mișcare? Aș putea aștepta să-mi dea Universul un semn și să se strice mașina. Sau să iau câinele și să ies la o plimbare în parc. Extrapolând la dileme ceva mai complexe, funcționează fix același principiu. Și e excelent!