În următoarele 5 minute vei afla:
– Cât de important este sprijinul celor din jur în procesul vindecării.
– De ce nu trebuie să eviți confruntarea cu durerea.
Când am rămas văduvă, nu împlinisem încă 33 de ani. Nu a fost o pierdere neașteptată, a fost o despărțire pentru care am avut timp să mă pregătesc timp de aproape patru ani: patru ani în care am fost alături de soțul meu în lupta cu o tumoră care îi acapara creierul. Doar că, în acești patru ani, n-am avut curajul să fac scenarii: cum va fi atunci când el nu va mai fi?
Am încercat în acei ani să-mi imaginez povestea vieții mele DUPĂ. Doar că exercițiile de imaginație erau ca atunci când ești pe malul mării și afară e cald, dar știi că apa e rece. Te bagi un pic cu picioarele și apoi te retragi repede. N-ai de ce să fii acolo, pentru că e încă atât de bine. Pentru noi, acel ”bine” s-a tradus prin două operații reușite, recuperare totală, o viață normală, o perioadă de tratament care a decurs mai bine decât ne-am fi așteptat. Plus Ana, fetița noastră care a apărut în viața noastră la aproape un an după diagnosticarea lui Alexandru. În acești patru ani nu m-am pregătit în nici un fel pentru durere, ci recunosc că am evitat-o și am exilat-o în cel mai îndepărtat colț al minții mele. Cumva, am fost ocupați să ne bucurăm de viață, cu mai multă putere și mai mult entuziasm ca niciodată. Când ai treizeci de ani și ești sănătos, ți se pare că ai toată viața înainte. Când ai treizeci de ani și un prognostic care se exprimă în luni și săptămâni, existența ta se declină doar la timpul prezent, pentru că fiecare minut al vieții tale are o altă greutate: greutatea minutelor pe care știi că nu le vei mai trăi.
Sau, poate, mă gândesc acum, pofta de viață și entuziasmul cu care am trăit în acei ani au fost antidotul meu pentru durerea ce avea să vină, provizia mea de fericire, din care aveam să-mi hrănesc amintirile: noi doi coborând o pârtie împreună (întotdeauna mă intimidase schiatul și-mi petreceam vacanțele de iarnă așteptându-l pe Alexandru la baza pârtiei, cu un pahar de vin fiert), bucurându-ne de primii pași ai Anei și de primele ei cuvinte, zecile de petreceri și concerte la care am fost (și pe care înainte le mai refuzam, pentru că erau prea multe și, nu-i așa?!, aveam tot timpul din lume să mai mergem la atâtea altele), momentele în care eram doar noi și discutam câte-n lună și în stele, dar în care nu aveam curajul să atingem acea apă rece care se cheamă viitor.
Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.
→ Săptămânal la tine în inbox.
Apoi binele s-a transformat în rău, într-o deteriorare rapidă a stării lui de sănătate, în panică, în nopți nedormite, în senzația că-mi fuge pământul de sub picioare și că totul se năruiește în jur. Și apoi a venit durerea: tone de apă rece aruncate în capul meu, care mă înghețau și-mi luau aerul și orice urmă de poftă de viață. M-am gândit de multe ori că a fost ca și cum cineva a amputat jumătate din mine, iar cealaltă jumătate rămasă în viață nu doar că nu-și mai dorea, dar nu mai știa cum să mai trăiască pe cont propriu.
Nu sunt o persoană credincioasă (deși probabil credința m-ar fi ajutat mult în acea perioadă), așa că a trebuit să caut și să găsesc în mine (o parte din) resorturile de a merge mai departe. O zi și încă o zi. O dimineață și altă dimineață. În care să-mi adun puterea să mă dau jos din pat, în care să fiu mamă pentru Ana, care atunci nu împlinise încă patru ani, în care să mă duc la serviciu și să scriu, în care să mă întorc acasă, fără să rătăcesc aiurea pe străzi, și să spun povești și să ies în parc la leagăne, și să merg la serbări, și să văd familii, și tați care-și purtau copiii pe umeri, familii care veneau cu mic, cu mare în prima zi de școală și la serbarea abecedarului. Câte prilejuri de bucurie, câte etape bifate, atâtea săgeți dureroase înfipte în mintea și în sufletul meu (îmi amintesc cum invitam la serbări bunici, bone și mătuși, încercând ca Ana să nu se simtă vreun moment mai singură și mai puțin iubită decât ceilalți copii).
În acea perioadă, rutina m-a ajutat enorm. Și inocența Anei. Faptul că ea avea înduioșătoarele ei priorități: o rochiță de tul ca a Elsei, un castel de nisip, un cheesecake făcut împreună, o vată de zahăr lipită de obraji în parc, când eu aș fi preferat să fiu înghițită de ape și lăsată pe fundul lor doar să sufăr. Apoi m-au ajutat prietenii mei, care nu m-au lăsat să mă scufund. (Dacă am un sfat pentru cei care sunt în preajma unei persoane care pierde pe cineva iubit este acesta: nu-l lăsați singur! Oricât de mare, durerea voastră este infinit mai mică decât a lui. Nu faceți liniște în jurul cuiva, care se simte deja înspăimântător de singur. Are timp din belșug să-și decanteze gândurile, așa că îndrăzniți să-l deranjați, chiar dacă nu știți ce să-i spuneți. Este suficient să vă știe acolo!).
M-a mai ajutat și faptul că am avut un serviciu care-mi plăcea, plus colegii care mi-au fost aproape. Este vindecător să știi că oamenii au încă nevoie de tine, chiar dacă tu nu-ți mai găsești neapărat sensul. Tot colegii mei au fost primii care m-au împins către psihoterapie. Iar terapia mi-a fost de mare ajutor. Nici un psiholog din lume nu-ți va da sfaturi despre cum să depășești durerea. Dar te va ajuta să găsești în tine puterea de a face pace cu ea, de a o trăi atât cât e nevoie și de a (re)găsi (noi) motive să iubești viața. Este o călătorie teribil de anevoioasă, cu urcușuri și coborâșuri, în care, pentru mine cel puțin, semne de victorie au fost, paradoxal, când am putut să sufăr și din alte motive, însemnate și mai puțin însemnate.
Și da, timpul ajută. Ajută și să nu grăbești lucrurile în nici un fel. Mi-au trebuit opt ani să mă port despărți de hainele lui. Și tot atâția să-mi adun curajul ca, într-o dimineață oarecare, să merg singură la cimitir, înainte de serviciu. Fără prieteni aproape și fără pretextul nici unei comemorări. Să-i spun că simt că sunt, în sfârșit, bine. (Sau poate să-mi spun mie?)
Deși nu cred în Dumnezeu, cred în puterea vindecătoare a poveștilor. O astfel de poveste am aflat-o dintr-un film, în care se făcea că toți cei care mureau ajungeau într-o încăpere, ca o imensă sală de bal. Doar că, după un timp (luni, ani, zeci de ani), dispăreau ca și cum n-ar fi fost. Erau cei la care nu se mai gândea nimeni dintre cei rămași. Așa că-mi place să cred că nu durerea mea îi asigură lui Alexandru prezența acolo, ci tot ceea ce am învățat de la el și astăzi face parte din mine: optimismul, empatia, simțul umorului și pornirea de a nu lua lucrurile prea în serios. Și mai sper că acolo se râde mult și cu poftă. Pentru că, altfel, sunt sigură că și sfinții s-ar cruci de glumele lui, îndrăznețe și din când în când mai puțin ortodoxe.