În următoarele 5 minute vei afla:
– Care sunt principalele mecanisme psihice care explică modul în care se configurează sindromul salvatorului.
– Cum se poate ieşi din patologia acestui sindrom, ajungând un salvator echilibrat
Cartea din recenzia de faţă, Sindromul cavalerului pe cal alb. Cum să te vindeci de nevoia de a-i salva pe ceilalți, de Mary C. Lamia și Marilyn J. Krieger, apărută la editura Trei, se adresează celor care, ca şi mine, şi-au ales ca profesie a-i ajuta pe ceilalţi şi ale căror motivaţii e necesar să fie atent analizate. Dar nu numai lor, ea îşi propune să arate care este dinamica psihică a tuturor celor care sunt afectaţi de sindromul salvatorului în relaţii de cuplu, de prietenie etc. Practic, se adresează celor care simt că încep să existe, să capete o formă, atunci când fac altcuiva un bine, este despre cei care au nu doar dorinţa să salveze, ci și nevoia.
Arhetipul salvatorului este cavalerul pe cal alb, care „poate fi o femeie sau un bărbat, indiferent de vârstă, rasă, orientare sexuală, cultură sau statut socioeconomic. Cavalerul pe cal alb din zilele noastre poate părea în viaţa reală un partener preţios, dar este, de fapt, un erou tragic.” (pag. 11)
Cartea se axează pe detalierea modului în care sindromul salvatorului se manifestă în special în relaţiile de cuplu şi îşi propune să explice motivaţiile din spatele acţiunilor eroice ale cavalerului, care ţin de configurarea psihicului său încă din copilărie, arătând, în acelaşi timp, că: „în etapele iniţiale ale relaţiei, salvatorul pare amabil şi altruist în mod entuziast, dar odată cu trecerea timpului devine din ce în ce mai nefericit, dezamăgit, critic şi neputincios.” (pag. 12) Dorinţa de a-l salva pe partener reprezintă, de fapt, o compulsie care-l face, adesea, pe salvator să treacă de la o persoană aflată în nevoia de ajutor la o alta, reprezintă repetarea aceluiaşi tipar, condamnat cel mai adesea la eşec.
Trăsăturile esenţiale ale salvatorului
Autorii propun patru subtipuri de salvatori şi vorbesc despre trăsăturile pe care le au în comun, precum şi despre cele pe care îi diferenţiază: „cavalerul alb hiperempatic, cavalerul întinat, cavalerul alb terifiant/înfricoşat şi salvatorul echilibrat.” (pag. 17) Copilăria lor implică, de multe ori, o sensibilitate accentuată la suferinţele unui părinte, pierderea sau ameninţarea de a pierde un părinte, neglijarea, abuzul etc. În general, se tem de distanţarea emoţională, au tendinţa să controleze şi să manipuleze, deghizând acest comportament sub forma ajutorului şi au o reacţie ambivalentă la reuşitele partenerului.
Ca trăsături specifice, cavalerul alb hiperempatic se caracterizează prin încercarea de a gestiona, folosind empatia, dificultăţile prezente şi viitoare ale partenerului, asigurându-şi astfel aprobarea şi valorizarea din partea acestuia, teama lui cea mai puternică fiind cea de distanţare emoţională, de abandon, iar atunci când el este cel care ar dori să încheie relaţia, sentimentul resimţit este de vină excesivă. Cavalerul întinat are o percepţie de sine carcterizată de inadecvare, de vulnerabilitate şi ruşine, pe care tinde să o compenseze cu standarde înalte privind înfăţişarea, sănătatea, statutul social al său şi al partenerului. Adesea nevoia lui de validare este mai mare decât cea pe care o poate primi într-o relaţie, ceea ce-l face să caute relaţii noi. Cavalerul alb terifiant/înfricoşat este cel a cărui copilărie traumatizantă l-a condus la dezvoltarea unor mecanisme de adaptare printre cele mai nesănătoase. El resimte din plin ruşinea şi frica, de care încearcă să se elibereze transferându-le asupra partenerului, prin manipulare, acuze, critici, gelozie, ameninţări. Salvatorul echilibrat este cel care oferă ajutorul în mod altruist, care se aşteaptă la reciprocitate în relaţie şi care se bucură sincer pentru reuşitele partenerului.
Hiperempatia este o trăsătură care îl caracterizează adesea pe salvator. De cele mai multe ori, ea apare la cei care şi-au trăit copilăria într-un mediu imprevizibil, ca metodă de a încerca să citească şi chiar să anticipeze oscilaţiile de dispoziţie ale persoanelor de îngrijire. De asemenea, ei pot crede că dispoziţia unui părinte depinde de comportamentul lor: „Dacă un părinte este furios sau nefericit, copilul poate presupune că furia sau nefericirea acestuia au apărut din cauza inadecvării sale – prin aceasta cel mic protejează imaginea părintelui ca bun şi atotputernic. La fel, dacă un copil nu poate primi din relaţia cu părintele dragostea şi admiraţia de care are nevoie, se poate simţi inadecvat sau va fi vulnerabil la ruşine. Când nu sunt împlinite, până şi dorinţele normale de dragoste, admiraţie şi atenţie din partea părintelui pot fi înţelese de copil în aşa fel încât, la nivel mental, să conserve perfecţiunea părintelui. În relaţiile adulte de mai târziu, acești copii pot căuta aprobarea pe care n-au primit-o niciodată din partea părinţilor sau a persoanelor care i-au îngrijit.” (pag. 50)
Altruismul este o altă trăsătură foarte importantă a salvatorului. Tema referitoare la identificarea unor motivaţii egoiste aflate la baza acţiunilor altruiste este o chestiune care a fost îndelung dezbătută de teoreticieni, filosofi şi cercetători. Cercetările contemporane arată că înclinaţia de a împlini nevoile celorlalţi se face în primul rând printr-o identificare mai mult sau mai puţin conştientă cu aceştia: „Robert Cialdini şi colegii săi (1997) au explorat sentimentul de coeziune (oneness) pe care îl simte un posibil altruist faţă de persoana aflată în nevoie. Un sentiment de coeziune apare atunci când o persoană se identifică puternic cu o alta. Această identificare intensă creează în interiorul observatorului un sentiment de identitate fuzională sau împărtăşită cu persoana aflată în nevoie. Ca urmare, comportamentul de ajutor al observatorului – deşi în exterior este îndreptat spre a ajuta persoana aflată în nevoie – este destinat alinării interne a suferinţei create de identificarea cu persoana aflată în nevoie.” (pag. 60)
Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.
→ Săptămânal la tine în inbox.
Sentimentul de sine în cazul salvatorului
De cele mai multe ori, salvatorul are un trecut care stă sub semnul anxietăţii, neglijării, abuzului în relaţia cu persoanele de îngrijire. De aceea, el ajunge să simtă ruşine şi vinovăţie, considerându-se insuficient de bun, nedemn de a primi grija şi dragostea de care are nevoie. În contrapondere, el idealizează persoana de îngrijire şi, mai târziu, în perioada adultă, partenerul de cuplu, astfel încât, atunci când au primit aprobarea unei persone idealizate, să-şi poată modifica imaginea de sine. Prin urmare, salvatorul are tendinţa de a alege un partener pe care-l simte vulnerabil, în nevoie, dar pe care, paradoxal, îl idealizează, astfel încât, ajutându-l pe acesta, să obţină aprobarea lui şi să ajungă să fie, la rândul lui, idealizat. Însă aceste proiecţii ale unui sine ideal inevitabil vor cădea, iar atunci sentimentele de ruşine şi vinovăţie, de eşec, reies la suprafaţă: „Înclinaţia spre idealizare este prezentă la majoritatea oamenilor, însă cavalerii albi sunt în mod particular nerealişti şi se confruntă deseori cu dezamăgirea provocată de idealizări. Idealizarea s-ar putea datora propriei nevoi de a fi idealizat. […] Idealizarea de sine vă poate creşte sentimentul de a fi dorit, util, important, deoarece maschează sentimentele de slăbiciune, invidie, ruşine şi vulnerabilitate.” (pag. 86)
Partenerul salvat
Ca şi salvatorii, partenerii salvaţi sunt variaţi şi pot fi grupaţi conform trăsăturilor comune, „nevoia sau dorinţa de a fi salvaţi: de a fi vindecaţi, îngrijiţi, îndrumaţi sau investiţi cu încredere. În cadrul acestor aspecte comune, pe baza stilului general de personalitate, partenerii salvaţi pot fi împărţiţi în două categorii principale” (pag. 191), fiecare cu subtipurile sale: persoanele neajutorate, care includ partenerii care se confruntă cu depresia, cu dependenţa, cu tendinţa de autosabotare şi cu anxietatea şi persoanele acaparatoare, cu subtipurile de persoană care te sufocă până la epuizare, de persoană instabilă şi seducătoare şi de perfecţionist rigid. În carte, aceste subtipuri sunt detaliate şi ilustrate cu exemple din studiile de caz prezentate.
Inversarea rolurilor
De multe ori, în spatele unui cavaler alb se află o persoană care are ea însăşi nevoia de a fi salvată. Având alături un partener pe care-l consideră vulnerabil, dar pe care, în acelaşi timp, îl idealizează, salvatorul încearcă astfel să evite confruntarea cu propriile sale sentimente de inadecvare, vulnerabilitate şi eşec.
Ieşirea din rolul de salvator
Confruntarea acestor emoţii negative de mai sus este, de altfel, şi modalitatea prin care se poate ieşi din patologia acestui sindrom, ajungând un salvator echilibrat, adică o persoană care poate ajuta punctual şi care se aşteaptă la reciprocitate într-o relaţie: „Un pas esenţial în vindecarea de nevoia de a-i salva pe ceilalţi presupune reflecţia asupra conflictelor interioare şi a nevoilor ascunse sub comportamentul de cavaler pe cal alb. Când veţi renunţa la speranţa înşelătoare şi vă veţi confrunta cu sentimentele proprii de neajutorare, disperare, depresie sau neîmplinire, atunci veţi putea avansa spre posibilităţi mai sănătoase. Asumarea proiecţiilor asupra partnerului şi examinarea credinţelor şi convingerilor dezvoltate de-a lungul experienţelor timpurii vă vor ajuta să recunoaşteţi realitatea partenerului ca fiinţă separată de dumneavoastră. Ieşirea din zona cavalerismului alb şi transformarea într-un salvator echilibrat implică centrarea eforturilor pe dezvoltarea unei stime de sine optime şi a unei încrederi în puterea de a schimba lucrurile – ceea ce presupune capacitatea de a păstra un sentiment de sine sănătos, de a avea control asupra propriei vieţi şi asumarea responsabilităţii pentru propriile fapte.” (pag. 259)
Citește și:
10 comportamente toxice ale părinților care determină copiii să devină adulți disfuncționali