În următoarele 5 minute vei afla:
– Care este semnificația iertării în budism.
– Care sunt cele trei criterii pentru iertare.
Săptămâna dintre Paștele catolic și Paștele ortodox, pe care am fost obișnuită să-l sărbătoresc în anii în care am crescut în Grecia, m-a făcut să mă gândesc la puterea iertării. În zilele noastre, nu există prea multă unitate în lume, dar anul acesta Paștele evreiesc (n. trad. Pesaḥ sau Pesach, sau Peisaḥ în limbajul evreilor români de influență idiș, este sărbătoarea religioasă a poporului lui Israel care simbolizează eliberarea din robia egipteană și ieșirea din Egipt a fiilor lui Israel conduși de Moise), Ramadanul și Paștele creștin au fost sărbătorite cam în aceeași perioadă. Ceremoniile și tradițiile sunt diferite, dar toate acestea sunt sărbători ale renașterii, reînnoirii și reflectării asupra a ceva mai mare decât noi înșine.
Înțelepciunea și tradițiile străvechi mi-au adus în minte paradoxul lumii noastre moderne: ne aflăm la o răscruce de drumuri, în care sunt puse pe tapet probleme care-și așteaptă de mult rezolvarea: nedreptatea rasială și inechitățile de gen. În același timp, de puține ori în istorie am fost mai dezbinați, mai polarizați și mai paralizați. Deci, în acest sezon ecumenic – sau cel puțin unul determinat de calendar – al reînnoirii, cum ne putem concentra acțiunile spre transformare și impact, departe de ură și denigrare? Aceasta este o întrebare nu doar pentru noi la nivel colectiv, ci și pentru fiecare individ în parte, aflat în propria călătorie de autocunoaștere.
Tocmai ieșim dintr-o experiență colectivă copleșitoare și, totuși, suntem la fel de divizați ca întotdeauna – locuim în lumi diferite, părem că trăim în realități fără legătură între ele și nu împărtășim valori comune. După cum a scris recent Richard Rohr, preot franciscan și profesor spiritual, „civilizația occidentală pare să fie într-o stare de urgență spirituală”. Este o stare în care oamenii nu numai că sunt din ce în ce mai preocupați să se demonizeze unii pe alții, ci fac asta în numele virtuților „sfinte și nobile”, precum Dumnezeu, religia, adevărul, moralitatea, copiii lor sau dragostea de țară.
Tocmai citisem rândurile Părintelui Rohr când am ascultat podcastul On Being al Kristei Tippett cu Sharon Salzberg și Robert Thurman pe tema iubirii față de dușmani. Salzberg și Thurman sunt amândoi profesori și renumiți scriitori budiști – și au scris împreună (literalmente) cartea pe tema: Iubește-ți dușmanii: Cum să spargi obiceiul furiei și să fii mult mai fericit (Love Your Enemies: How to Break the Anger Habit & Be a Whole Lot Happier).
După cum explică Salzberg, cei mai mulți dintre noi considerăm iubirea un act pasiv sau o slăbiciune, sau credem că atunci când căutăm binele în oameni vom fi tratați ca un preș sau vom trece cu vederea nedreptățile. Opusul este adevărat. Da, așa cum spunea Salzberg, „este foarte greu să vezi iubirea ca pe o forță, ca pe o putere, mai degrabă decât ca pe o slăbiciune, dar aceasta este realitatea ei”.
Iertarea nu este acceptare. Thurman o numește „compasiune aprigă”, un termen tibetan pentru un fel de dragoste dură, în care nici nu tolerezi nedreptatea și nici nu încurajezi un comportament dăunător, ci în schimb recunoști posibilitatea transformării.
În același timp, a renunța la mânie și la răzbunare nu înseamnă că-l lași pe celălalt să preia controlul. Înseamnă să ne acordăm șansa de a ne schimba și de a evolua. „Fie că este o supărare minoră sau o nedreptate gravă, există o modalitate prin care vrem să reparăm”, spune Salzberg. „Și vrem ca acea energie să se întoarcă la noi, iar noi să putem continua într-un mod mai creativ și mai generativ.”
După cum spune Thurman, furia creează dependență, „ceva despre care oamenii cred că îi ajută, pentru că le oferă o ușurare momentană – dar, de fapt, îi duce într-un loc din ce în ce mai nociv, unde devin din ce în ce mai dependenți și din ce în ce mai puțin liberi.” După cum a spus Arhiepiscopul Desmond Tutu, „iertarea este cam așa: o cameră poate fi întunecoasă, pentru că ai închis ferestrele și ai tras draperiile. Dar soarele strălucește, iar aerul e proaspăt afară. Pentru a te bucura de acel aer proaspăt, trebuie doar să te ridici și să deschizi fereastra și să tragi draperiile.”
De aceea, iertarea și iubirea față de dușmani au stat la baza tuturor tradițiilor spirituale și filozofice, de-a lungul istoriei. După cum scrie profesorul budist Jack Kornfield, în budism iertarea este „o modalitate de a pune capăt suferinței, de a aduce demnitate și armonie vieții noastre. Iertarea este fundamentală pentru binele nostru, pentru propria noastră sănătate mintală. Este o modalitate de a renunța la durerea pe care o purtăm.” În Coran, Allah este numit Al-Ghaffar, adică ”cel mai iertător” sau ”adesea iertător”. În iudaism, iertarea este necesară atunci când este căutată în mod autentic. „Suntem absolut obligați să-i iertăm pe cei care și-au oferit scuze, s-au pocăit sincer și au încercat să repare daunele pe care acțiunile lor le-au provocat și care s-au abținut de la repetarea faptei inițiale”, spune rabinul Edythe Mencher. Și în creștinism, Noul Testament o expune foarte simplu în Luca: „Iubește-ți dușmanii”.
Iertarea și iubirea, oricât de dificile ar fi, sunt singura modalitate prin care putem crește și evolua, atât la nivel individual, cât și colectiv. Într-un eseu genial publicat în The New York Times, De ce am încetat să credem că oamenii se pot schimba, Rebecca Solnit identifică trei criterii pentru iertare: primul este dacă persoana a făcut demersuri pentru a-și repara fapta sau dacă a schimbat ceva, al doilea este dacă există suficiente informații pentru a decide asta, iar al treilea este cel fundamental. „Dincolo de cazurile individuale”, scrie Solnit, „intervine nevoia de ceva mai larg: o recunoaștere a faptului că oamenii se schimbă, pe care cei mai mulți dintre noi o avem și o vom pune în aplicare, și că o mare parte din asta se datorează faptului că, în această eră transformatoare, suntem cu toții purtați de un fluviu al schimbării.”
Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.
→ Săptămânal la tine în inbox.
Această epocă transformatoare este, însă, afectată de impactul rețelelor de socializare. După cum explică Jonathan Haidt, sociologul de la New York University, în The Atlantic, acesta este motivul pentru care viața americanilor a devenit atât de „înfiorător de stupidă”. Haidt compară perioada pe care o trăim cu povestea biblică a lui Babel, când Dumnezeu i-a pedepsit pe urmașii lui Noe, creând diferite limbi, semănând dezbinare și confuzie. Varianta tehno a lui Babel ne-a lăsat „în imposibilitatea de a vorbi aceeași limbă sau de a recunoaște același adevăr”, scrie Haidt. „Suntem separați unul de celălalt și de trecut.” Această fragmentare extremă a dus la „prăbușirea a tot ceea ce părea durabil, dezbinarea oamenilor care formau o comunitate”. O viață împreună devine imposibilă.
Rețelele sociale, potrivit lui Haidt, au slăbit toate cele trei forțe care țin societatea unită: capitalul social (rețelele sociale de mare încredere), instituțiile puternice și poveștile pe care le împărtășim. Prin valorificarea și exploatarea celor mai nocive impulsuri ale noastre, rețelele sociale ne încurajează să vedem ce este mai rău în alții. Iar asta distruge fundația care face posibile poveștile comune și, împreună cu ele, posibilitatea unui progres comun. După cum a scris Émile Cammaerts în cartea sa despre G.K. Chesterton: „Când oamenii aleg să nu creadă în Dumnezeu, ei nu cred în nimic. Apoi devin capabili să creadă în orice.” Sau că oricine nu este de acord cu ei este un dușman de moarte.
Noile noastre platforme de comunicare bazate pe algoritmi echivalează indignarea cu „implicarea” (cunoscută și sub numele de engagement) și preferă focul în detrimentul luminii. Asumarea relei-credințe nu este un produs secundar, este chiar un model de afacere. După cum notează Haidt, turnul nostru tehnologic Babel încurajează „lipsa de onestitate și dinamica mafiei”. El citează avertismentul lui James Madison conform căruia tendința ființelor umane spre dezbinare este atât de puternică, încât chiar și „acolo unde nu se prezintă nicio ocazie notabilă, distincțiile cele mai frivole și fanteziste au fost suficiente pentru a aprinde pasiuni aprige și pentru a stârni cele mai violente conflicte”. Greu să ne imaginăm o descriere mai bună a Twitter-ului.
Deși Haidt admite că portretul pe care-l creionează vieții contemporane este unul sumbru, este un îndemn pentru noi să „ne schimbăm pe noi înșine și comunitățile din care facem parte… să reflectăm, să ascultăm și să construim.” Un prim pas bun: să nu-i mai demonizăm pe cei diferiți de noi. Da, este greu de pus în practică, dar este datoria pe care o avem față de noi înșine. A învăța să vedem umanitatea în alții, să-i iertăm, să ne iertăm pe noi înșine și să renunțăm la povara grea a ranchiunii și a resentimentelor reprezintă singura modalitate de a evolua. Și totul începe cu recunoașterea faptului că toți avem în noi capacitatea de a ne schimba, de a evolua și de a crește. Este dreptul nostru din naștere. Și acest anotimp al reînnoirii este un moment minunat pentru a începe.