În următoarele 5 minute vei afla:
– Cum ne influențează asumarea trecutului în construirea unui narativ despre existența noastră.
– De ce avem mereu dorința de a depăși etapa în care ne aflăm.
„Oamenii se pot asemăna cu multe alte ființe în lupta lor pentru fericire, dar căutarea sensului vieții este o parte importantă a ceea ce ne face oameni într‑un fel unic.“ – Roy Baumeister, „Some Key Differences Between a Happy Life and a Meaningful Life“, 2013
Printre particularitățile fizice importante care-i fac pe oameni să iasă în evidență chiar printre cele mai apropiate verișoare ale noastre primate se află dimensiunea creierului comparativ cu corpul. Strămoșii noștri de acum două milioane de ani aveau creierul de aproximativ 24‑37
de inchi cubi. Oamenii moderni au în mod obișnuit dimensiunea creierului de aproximativ 73‑79 de inchi cubi. Această creștere bruscă impresionantă, numită revoluție cognitivă de către oamenii de știință sau mutația „Pomul Cunoașterii“ de către Yuval Noah Harari, a separat în esență maimuța fără păr, cu mers biped, de verișoarele sale animale. Există multe teorii despre ce anume a dus la această rapidă cursă a înarmărilor în dimensiunea creierului la specia umană și ce abilități unice a creat o asemenea nouă putere de prelucrare – limbaj, cooperare, cultură, religie etc. –, dar să ne concentrăm pe următoarea trăsătură importantă: oamenii au început să gândească.
Gândirea este capacitatea de a ne examina propria viață din perspectiva unei a treia persoane. În loc să răspundem sau să reacționăm imediat la orice se întâmplă în clipa aceasta, suntem capabili să ne detașăm pentru a ne opri și a reflecta. Ne putem privi acțiunile trecute și putem face predicții privind viitorul, unificând simultan ambele seturi de informații pentru a lua decizii conștiente despre cum să ne purtăm în prezent.
Capacitatea noastră reflexivă este un instrument care aparține în exclusivitate omului și care ne diferențiază de alte animale prinse în capcana clipei prezente, incapabile să facă planuri pentru luna viitoare, cu atât mai puțin pentru următorul deceniu al vieții lor. Oamenii au instincte primare animale, dar avem și capacitatea cerebrală de a anula asemenea impulsuri pentru a ne concentra în schimb, de exemplu, pe scopurile pe termen lung, a căror răsplată va fi culeasă doar peste zile, luni sau ani de acum încolo. Gândirea permite planificarea, acțiunea colectivă și stabilirea de scopuri pe termen lung, ceea ce la rândul său ne oferă posibilitatea de a crea opere de artă, arhitectură și instrumente, ca să numim doar câteva lucruri, inimaginabile pentru oricare alt animal. Construirea catedralei Notre‑Dame din Paris a durat aproximativ două sute de ani. Un asemenea monument este dovada potențialului creativ care nu exista pe această planetă înainte să apară omul. Gândirea nu ține totuși doar de planificarea viitorului și de realizarea unor proiecte de dimensiuni grandioase. Gândirea ne ajută și să intrăm în legătură cu trecutul, ceea ce poate îmbogăți și mai mult sensul vieților noastre. Filozoful Antti Kauppinen spune că „a te baza pe trecut dă vieții un fel de formă narativă progresivă“, ceea ce pare a avea mai mult sens decât o viață compusă din episoade izolate. Neuropsihologia este de acord.
Un studiu neuroimagistic desfășurat la Northwestern University cu optzeci și patru de participanți demonstrează că o conectivitate sporită în rețeaua lobului temporal medial, care se știe că este implicat în călătoria mentală în timp pentru a trăi experiența trecutului sau a viitorului, este corelată cu ceea ce spun oamenii despre cât sens simt ei că are viața lor. O călătorie în trecut ne poate oferi astfel un sentiment nostalgic al semnificației vieții. Ca oameni, suntem și deosebit de calibrați pentru a putea găsi un sens în viitor. Reflecţia face speranța posibilă: putem imagina o lume mai bună și putem face planuri pentru a o realiza. Scopurile importante în viitor sunt adesea ceea ce dă sens eforturilor și chiar luptei de azi. Putem suporta suferința și durerea din ziua de azi mult mai ușor dacă reușim să nutrim speranța și credința că ceva important ne așteaptă în viitor.
Dar este un preț de plătit pentru toată această capacitate reflexivă. Din cauza ei, nu ne mulțumim cu scopurile instinctuale care stimulează majoritatea altor animale.
Este atât o binecuvântare, cât și un blestem faptul că suntem inevitabil prinși într‑o lume care se întinde atât în spate spre trecut, cât și în față spre viitor. Planificăm și ne facem griji pentru lucruri care se pot sau nu întâmpla în viitorul îndepărtat. Revenim asupra unor lucruri din trecut, redeschizând răni vechi sau cultivând amintiri dragi. Problema noastră – comparativ cu majoritatea animalelor – este că putem să ne oprim în mijlocul unei activități și, cu un fel de introspecție reflexivă, să ne întrebăm: Ce rost are? De ce fac asta?
Gândirea creează astfel nevoia de justificare. Când apare întrebarea „de ce?“, avem nevoie de un răspuns satisfăcător. Avem nevoie să ne putem susține acțiunile chiar și după ce am reflectat asupra lor. Aici își află originea nevoia noastră de sens. Ca animale înzestrate cu capacitate de reflecţie, avem nevoie să simțim că activitățile noastre au un rost, un motiv sau un scop în spatele lor, și că ele – oarecum – contează și contribuie la ceva la care merită să contribuie. Ca să ne dăm un răspuns, avem nevoie de un cadru, de un fel de concepție asupra lumii, care să ne spună exact ce activități și ce scopuri merită și care dintre ele nu au nici un rost; pe scurt, când ajungem la acea inevitabilă răscruce, vrem o concepție despre lume plină de sens, care să ne ghideze spre drumul ce merită urmat. Absența unui asemenea cadru poate avea consecințe grave.
Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.
→ Săptămânal la tine în inbox.
Deja în timpul celui de‑al Doilea Război Mondial, psihologul social și psihanalistul Erich Fromm a observat că omul modern este „despovărat de constrângerile societății preindividualiste“ care-l limitau anterior. În timp ce mulți au proclamat această eliberare drept pasul final spre evoluția omului ca individ independent capabil de autorealizare, lucrurile n-au mers conform planului. Deși restrictiv uneori, cadrul cultural tradițional a dat oamenilor un sentiment de siguranță, coerență, direcție și semnificație. Cu alte cuvinte, i‑a dotat pe oameni cu un sentiment solid al sensului în viață. Însă în absența acelui cadru, oamenii tot aveau nevoie să știe ce să facă cu viețile lor și cum să le facă să merite trăite. Din păcate, cultura recent eliberată nu avea răspunsuri potrivite sau încurajatoare, ceea ce i‑a neliniștit pe mulți, făcându‑i să se simtă izolați, anxioși și dezorientați. Eliberarea care trebuia să aibă loc a fost, în schimb, convertită într‑o fugă de libertate, oamenii supunându‑se oricărei autorități care voia să le dea răspunsuri ferme la marile întrebări ale vieții și astfel stabilitatea de care aveau disperată nevoie.
Conform analizei lui Fromm, omul modern este „anxios și tentat fie să‑și cedeze libertatea dictaturilor de tot felul, fie s‑o piardă, transformându‑se într‑o mică piesă a mașinăriei, bine hrănit, bine îmbrăcat, totuși nu un om liber, ci doar un automat“. Pentru Fromm, aceasta a fost una dintre cauzele fundamentale ale apariției fascismului în Europa în anii 1930, ale cărui atrocități sunt bine cunoscute. Există similarități alarmante în întregul peisaj politic din lumea occidentală de astăzi, ceea ce face imperativă crearea unui cadru reflexiv și a unui sistem de valori care nu doar să fie percepute ca universal justificate, ci și să ţină piept cinismului și dezbinării din vremurile noastre moderne. Cealaltă opțiune o reprezintă nesiguranța și cadrele de valori regresive, autoritare, care subminează principiile grijii, egalității și libertății din inima stilului de viață pe care ni l‑am construit încă de la începuturile primelor democrații reale din secolul al XVIII‑lea.
Dacă nu putem face asta, am irosit o revoluție cognitivă perfectă.
Frank Martela, filozof și cercetător în domeniul psihologiei, este specializat în subiecte legate de sensul vieții, fericire și împlinirea sufletească. A scris articole pentru Harvard Business Review, Scientific American Mind și Salon, iar activitatea sa a fost prezentată în Quartz și la BBC. Cercetările sale au fost publicate în numeroase reviste științifice, precum Journal of Personality, Journal of Positive Psychology, Journal of Happiness Studies, Metaphilosophy, Southern Journal of Philosophy, Motivation & Emotion și Organization Studies. A susținut numeroase conferințe în universități din întreaga lume, printre care Stanford University, Harvard University și University of Edinburgh. A dat interviuri pentru New York Times, Fitness, Vice News și Monocle Observer. Este profesor la Aalto University, din Helsinki.
Citește și:
Recomandarea Thrive: De ce nu fac zebrele ulcer, Robert M. Sapolsky