„Am început să ne jucăm împreună când m-am despărțit de soție. Băieții aveau patru, respectiv șase ani, și foloseau Nintendo Wii ca pe un fel de refugiu. Le oferea un sentiment de stabilitate în viața lor, devenită acum haotică și derutantă. Jocurile nu sunt ca un divorț; au reguli consecvente. Sunt alcătuite din sisteme coerente, sunt predictibile și stabile. 

La momentul respectiv, nu mai jucasem un joc video de vreo douăzeci de ani. Știam foarte puține despre ele și ce știam nu prea-mi plăcea. Credeam că jocurile sunt o pierdere de timp, ceva ce făceau oamenii mai puțin productivi seara, când puteau citi sau scrie, ceva pentru pierde-vară singuratici și oameni leneși. Dar voiam să-mi petrec timpul cu băieții mei. Voiam să-i ajut să treacă de această perioadă dificilă din viața lor, iar ei voiau să joace jocuri video. Dacă le-aș fi spus să se oprească, să lase jos joystick-ul și să meargă cu mine la plimbare prin pădure, ar fi văzut acest lucru ca pe o pedeapsă. 

În schimb, m-am trântit pe canapea lângă ei și, în scurt timp, am ajuns să ne petrecem ore întregi în fiecare zi, jucând împreună New Super Mario Brothers. Când îi luam de la casa mamei lor, începeau imediat să țipe de pe bancheta din spate a mașinii:

— Putem să jucăm Mario când ajungem la tine acasă? Ne certam, pariind cine va găsi cea mai bună ciupercă magică. Băteam palma când avansam la un nou nivel. Râdeam. Ne îmbrățișam. Era o experiență minunată de comuniune. Însă știam că, doar pentru că le place, asta nu înseamnă automat că este și bun pentru ei. Ar fi fericiți și dacă le-aș da jeleuri la micul dejun și dacă i-aș lăsa să stea treji toată noaptea și să se uite la filme cu zombi. Conștiința mă rodea. Mă întrebam dacă nu cumva devenisem tatăl burlac standard, care le permite copiilor să facă tot ce vor. Pentru a-mi ușura anxietatea, am citit câteva cărți despre jocurile video, despre dezvoltarea cognitivă și despre teoria jocurilor. Am aflat despre copiii mei că, într-adevăr, evadează în lumea jocurilor. Dar asta nu era neapărat un lucru rău, în special dacă și eu mă jucam cu ei. 

Am învățat că, dacă mă implic, asta le arată copiilor că iau joaca lor imaginativă în serios. Le transmite subtil mesajul că eu confirm strategiile pe care le folosesc ei pentru aface față situației. Le spune că eu apreciez lucrurile care contează cel mai mult pentru ei și le oferă un spațiu amuzant și sigur în care eu îi pot ajuta să-și cultive deprinderi sociale și emoționale sofisticate. Când ne jucam împreună, îmi asumam rolul de tată, mentor, coechipier și terapeut. 


Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.

→ Săptămânal la tine în inbox.


Îi întrebam: «Ce emoții resimți atunci când sari suficient de sus pe steag, încât să primești o viață în plus?», «Cum te simți când pierzi?», «Nu ți se pare interesant că înveți să câștigi pierzând în mod repetat?». Le explicam cât de dificili par anumiți adversari. Observam cât de spectaculoasă este grafica jocului. Încercam să ghicim cum vor arăta nivelurile următoare ale jocului. Apoi, după ce lăsam jos joystick-urile, luam împreună masa de seară. Acolo, lumea jocurilor îmi oferea analogiile necesare pentru a-i putea întreba despre situațiile dificile din viața lor. «Cum ai descrie soluția din lumea jocului video pentru o încăierare pe terenul dejoacă? Pentru o problemă dificilă de matematică? Pentru un conflict cu un coleg de clasă? Pentru sentimentul de îndepărtare față de prieteni?». 

Acest fel de întrebări le oferea beneficiile unei perspective panoramice. Comparațiile ușurau trăirea caruselului emoțional al interacțiunilor sociale de la școală, îndepărtându-i de vălul melancolic pe care divorțul l-a așezat peste viețile lor. Le conferea distanța de care aveau nevoie pentru a găsi o perspectivă nouă asupra problemelor din viața reală. Dar lucrul cel mai important e că-i ajuta să-și imagineze scenarii cotidiene în contexte în care se simțeau puternici. Puneam astfel un joystick metaforic în mâinile lor. Fără ca ei să-și dea seama, experimentam o versiune simplificată a terapiei prin joacă.“

Jordan Shapiro trăiește în Philadelphia (SUA), împreună cu cei doi copii ai săi, și este profesor la Joan Ganz Cooney Center at Sesame Workshop, precum și la Center for Universal Education de la Brookings Institution. Cursurile sale abordează problematica educației în noua lume digitală și rolul formativ al jocurilor pe computer. De exemplu, în cursul său online „Critical Thinking with Video Games“ discută relațiile surprinzătoare dintre marile texte ale culturii occidentale și structura jocurilor digitale. A fost consultant și strateg la United States Air Force și la Thomas Edison State College. Între anii 2012 și 2017 a scris articole despre educație în revista Forbes. Călătorește mult, susținând conferințe despre metamorfozele educației în lumea digitală. Jordan Shapiro a mai publicat: Buying Dharma: Reflections on Postural Yoga and Consumerism (2011), Occupy Psyche: Jungian and Archetypal Perspec tives on a Movement (2012), Freeplay: A Video Game Guide to Maximum Euphoric Bliss (2013).

Fragment din volumul „Noua copilărie. Cum să ne creștem copiii în lumea digitală“ de Jordan Shapiro, apărut la editura Humanitas, colecția H Parenting. 

Citește și:

Ce trebuie să știi, ca părinte, despre Discord

Cum îți înveți copilul să stea mai puțin timp în fața ecranului: soluții realiste de la un medic pediatru