În următoarele 5 minute vei afla:

– Cum te izolează atacurile de panică.
– De ce este important să înveți să-ți accepți vulnerabilitățile. 


De multe ori, în goana noastră după respectarea unor tipare care, nu numai că nu ni se potrivesc tuturor, dar pe multe dintre ele nici măcar nu le înțelegem, ajungem să ne autoizolăm în noi înșine. Și nu este vorba de atitudinea introvertită pe care unii dintre noi o avem, ci de o izolare a propriei personalități, a propriilor plăceri, a propriilor gânduri și comportamente, în detrimentul celor promovate de majoritate. 

Ajungem astfel să ne întrebăm la un moment dat ce s-a întâmplat cu noi, cei care eram odată, cu principiile care ne-au călăuzit pașii, cu idealurile și visele croite pe măsura puterilor noastre, și nu pe niște șabloane care promovează imaginea lui ”cum ar trebui să fii”.

”Eram atât de strictă cu mine însămi încât nu-mi permiteam să greșesc prea des” 

Am fost un copil cuminte, înțelegător, harnic. Aș putea spune că am fost un copil prea bun, măsurând nebuniile pe care le făceau ceilalți copii de vârsta mea. Și care erau absolut justificabile la vârsta lor fragedă. Dar eu am crescut cumva cu un prea dezvoltat simț al responsabilității și al vinei, nu pe care o aveam, ci de care mă temeam să nu o am. Am crescut înconjurată de dragostea nemărginită a mamei, o dragoste perfectă, pură, deloc sufocantă sau acaparatoare. Am fost un elev model în școala generală, în liceu și mai târziu la facultate. N-am avut parte de decepții majore în viață, poate și pentru că eram atât de strictă cu mine însămi, încât nu-mi permiteam să greșesc prea des. Mă consideram o persoană optimistă, puternică, fericită. Toate aceste coincidențe bune ale sorții, o mamă minunată, două surori mai mari cu care să petrec timp de calitate, un tată sufletist, care putea citi până și cea mai mică urmă de tristețe din sufletele noastre, m-au făcut să cresc cu un puternic sentiment de responsabilitate: viața fusese atât de bună cu mine, iar eu trebuia să-i întorc această favoare. Doar că am cam exagerat cu proporțiile.

”Am negat totul”

În 2013, tatăl meu a fost diagnosticat cu cancer la plămâni, stadiul IV. De la primirea diagnosticului au mai trecut trei luni până la deznodământul venit necruțător. Până atunci, eu nu-mi pusesem vreodată întrebarea ce aș face dacă aș pierde pe cineva drag. Nici măcar nu luasem în calcul posibilitatea asta, ca și cum mie nu mi se putea întâmpla vreodată. Două săptămâni mai târziu, după șocantul deznodământ, făceam primul meu atac de panică… acum începea autoizolarea (cea interioară, nu fizică). Am simțit că lumea mea se prăbușește, că nu voi mai fi niciodată eu, așa cum mă știam.

     În vremea aceea, ideea de terapie și de psiholog nici nu exista în concepția mea. În primul rând, pentru că mi se părea că aș putea fi un bun psiholog pentru mine însămi, în al doilea rând pentru că terapia era pentru oameni ”nebuni”. Așa că am negat totul: atacul de panică era redus la o cădere de magneziu, care în zece zile de tratament se reglase perfect în ceea ce privește simptomele fizice (supliment de magneziu de trei ori pe zi). Mai rămăseseră doar umbrele mentale ale unei situații pe care nu reușeam să o înțeleg: cum adică mi-am provocat-o singură? Așa că am început să fac tot ceea ce auzisem că ajută în asemenea cazuri: sport, exerciții de respirație (atât cât îmi permitea răbdarea), dansat prin casă.

”Îmi planificam fiecare pas pentru a evita un nou atac de panică”

 Au trecut de atunci șapte ani, timp în care eu așteptam parcă să se întâmple din nou. Fiecare nouă zi însemna pentru mine respectarea a nenumărate reguli, astfel încât să nu mai simt vreodată o așa stare de agitație și frică, așa cum mi s-a întâmplat în urmă cu șapte ani: cafea nu mai mult de una-două ceșcuțe pe zi, nici o picătură de alcool, mâncat cât mai sănătos in fiecare zi, somn suficient, muncit la 100% din potențial. Teoretic, să am o viață perfectă și echilibrată în fiecare moment. Totul era menit să-mi alimenteze o stare de control absolut, care să anihileze lipsa de putere cu care vine la pachet un atac de panică.

 Am ajuns astfel ca, la începutul anului 2020, să repet experiența descurajantă de acum șapte ani și, timp de aproximativ două săptămâni, am avut atacuri de panică zilnic. În contextul în care am o familie frumoasă, un soț iubitor și înțelegător, o situație financiară satisfăcătoare și o fetiță minunată de un an si două luni. Dar uite că, pe lângă toate lucrurile bune aduse de viață, ceva, undeva, aștepta încă o abordare matură din partea mea. Care a venit pentru că am fost obligată, nu pentru că m-am simțit pregătită.

Primul impuls a fost să neg din nou, să mă cert, cum să ajung din nou să trec prin așa ceva, să mă istovesc în încercarea de a face să dispară din amintirea mea acest nou episod. La un moment dat, mi-aș fi dorit să existe ceva care să-mi șteargă din memorie ultimele săptămâni din viață (fără să-mi dau seama că asta ar fi însemnat și pierderea amintirilor frumoase cu cei dragi mie). Voiam să uit tot, să nu mai știu nimic. 

”Eram hotărâtă să descopăr și să accept ce mi se întâmplă”

M-am hotărât într-un final să merg la un psiholog. Dar surpriză: m-am lovit de dezavantajul numărului redus de terapeuți care pot ține ședințele într-o limbă străină (engleza în cazul meu, noi locuind în prezent în Belgia) și liste de așteptare din partea celor care corespundeau nevoilor mele, de câteva săptămâni sau luni. A urmat o perioadă de revoltă: nimeni nu mă putea ajuta, suntem singuri aici, mama și surorile mele sunt departe, prietenii îi putem număra pe degete, iar singura persoană care ar fi putut să-mi spună ce se întâmplă cu mine era disponibilă peste câteva săptămâni! M-am revoltat, mi-am spus că eu n-am nici o putere, că nu știu ce să fac… Și culmea, vacanța de o săptămână în România, de la sfârșitul lunii martie, care speram că-mi va aduce puțină liniște, s-a amânat în contextul situației create de coronavirus. Iată și izolarea fizică!

Cumva însă, în toată avalanșa de situații care parcă intenționat îmi erau date ca să întărească și mai mult în mine sentimentul lipsei de control, atât la nivel personal, cât și în ceea ce privește tot ce se întâmpla in jurul meu, am avut o sclipire de moment: mi-am spus că, daca eu nu știu ce să fac, atunci voi învăța! Și atunci am început să caut cât mai multe informații despre acest subiect și nu numai: atacuri de panică, anxietate, depresie, burnout, managementul stresului. Eram hotărâtă să muncesc atât cât va fi nevoie, în așa fel încât schimbarea să vină de la mine și nu de la cei din jur. Eram hotărâtă să descopăr și să accept ce mi se întâmplă, care sunt mecanismele care ar putea declanșa pe viitor atacuri de panică, care-mi sunt limitele și vulnerabilitățile.

Am descoperit astfel că, pentru a schimba ceva, trebuie mai întâi să accepți ce anume nu merge așa cum ar trebui, să fii sincer cu tine și înțelegător, să-ți dai timp să te vindeci de tot ceea ce a rămas fără raspuns, ascuns undeva în interiorul tău. Am selectat acele informații care veneau din surse sigure, articole bazate pe studii de specialitate sau care erau semnate de oameni de specialitate: psihologi, psihoterapeuți. Am urmărit fiecare informație în mod activ, cu foaia și pixul în mână, și am adaptat fiecare sfat și tehnică de gestionare a anumitor situații, pe care le consideram potrivite cazului meu. Am început să urmaresc site-uri care promovează ideea de dezvoltare personală și acceptarea de sine (printre care și thriveglobal.ro). Practic meditația, atât cât îmi permite răbdarea, yoga, când am timp, beau ceaiuri anti-stres (întotdeauna respectând cantitățile recomandate) și, în rest, mă bucur de prezent. Așa cum este el: cu zile bune și mai puțin, cu chef de a face lucruri sau nu, cu bucuria a ceea ce am acum și cu speranța a ceea ce poate fi. Cu alte cuvinte, așa cum citeam și în articolul dumneavoastră: Trăiesc (izolarea) la timpul prezent, o izolare fizică de aceasta data, în exteriorul meu, și o regăsire interioară, așa cum nu credeam că poate fi posibil. 

În ceea ce privește atacurile de panică și anxietatea, pot spune că este extrem de neplăcut că am trecut printr-o astfel de experiență, dar pot merge mai departe. Pentru că acum știu că măsura în care aceste lucruri îmi pot influența prezentul depinde de maturitatea mea mentală și emoțională din acel moment, pe care muncesc în prezent să o îmbunătățesc. Prin urmare, așa cum suntem îndemnați înaintea unui zbor cu avionul, îmi place să-mi spun și să o spun și celorlalți: sit down, relax and enjoy your flight!

Citește și:

Cercetătorii de la Yale au descoperit cea mai eficientă metodă de reducere a stresului și a anxietății

Recomandarea Thrive: Anxietatea. O poveste personală despre frică, speranță și căutarea liniștii interioare

Author(s)

  • Ana Bogasiu

    specialist comunicare

    Ana Bogasiu are 29 de ani și este mama unei minunate fetițe de un an si trei luni. Este o persoană ambițioasă, iubește sportul și plimbările în aer liber. De aproape șase ani, locuiește și muncește în Belgia, împreună cu soțul ei. Este o fire activă, comunicativă, dar si un prieten de nădejde. În urma situațiilor prin care a trecut, a devenit interesată de subiecte legate de dezvoltarea personală și managementul stresului. Noua direcție de interes vine și în urma dorinței de a cunoaște omul mai bine, dezvoltată pe parcursul celor trei ani de studiu în cadrul Facultății de Comunicare și Relații Publice, în cadrul căreia a studiat elemente de comunicare nonverbală în dialogul interuman.