În următoarele 7 minute vei afla:
– Care sunt ingredientele sociale necesare dezvoltării și progresului.
– Ce este colapsul contextului.
Paradoxul rețelelor de social media, dar și a unei părți mari din tehnologia actuală, este că ne ține blocați în prezent, în timp ce în spatele nostru se pun bazele unei arhive enorme și eterne, ale cărei scrieri nu se vor șterge vreodată. Rezultatul? Nu doar niveluri mai mari de anxietate, depresie și singurătate, dar și o situație în care ne este mai dificil să creștem și să ne dezvoltăm (la urma urmelor, scopul nostru esențial, cel care stă în centrul oricărei tradiții spirituale și filozofice).
Da, acel instinct înrădăcinat în noi, cel de-al patrulea simț, unul mai presus de instinctele recunoscute de bază (supraviețuire, sex și putere) este unul care ne motivează să evoluăm și să ne dezvoltăm, prin greșelile pe care le facem, prin durere și descoperire de sine.
Însă, aparent, am atins un punct periculos în cultura noastră: un nivel despre care credem că este ideal în teorie, dar care presupune de fapt o stare de stagnare, un punct de la care nici creșterea nici evoluția nu sunt posibile.
Pentru că, nu-i așa, dezvoltarea nu poate avea loc fără câteva ingrediente necesare: izbăvire, milă și iertare de sine. Dacă nu ni se permite să învățăm din greșelile proprii, să le ispășim, să devenim persoane mai bune, atunci nu vom putea să creștem nici ca indivizi, nici ca o colectivitate în sine. Până la urmă, toate istoriile mărețe presupun o evoluție – nu contează dacă e o călătorie care nu se mai termină, către „o uniune perfectă” sau „arcul universului moral” al lui Martin Luther King, îndreptat către dreptate.
Însă o schimbare reală la nivelul sistemului trebuie să fie însoțită de o schimbare la nivel personal. Așa cum spunea Aleksandr Soljenițîn, „linia care separă binele de rău trece nu printre state, nici printre clasele sociale sau partidele politice, ci trece direct prin fiecare inimă omenească”. Dr. King știa asta și de aceea a spus-o clar: „Pentru a schimba societatea, trebuie să ne schimbăm inima”.
Cuvântul redemption (izbăvire) vine din latinescul redemptionem, iar una dintre semnificațiile lui este acela de „a lăsa”. Izbăvirea ne permite să ne dezvoltăm pentru că ne îngăduie să lăsăm în urmă momentele noastre cele mai rele.
Însă, datorită tehnologiei moderne și culturii în care trăim acum, exact acesta este cel mai greu lucru de făcut. Dacă ne ținem cele mai grele momente aproape, fără să le uităm, dacă lăsăm rănile să fie mereu proaspete și le împiedicăm să se cicatrizeze, atunci n-o să fim niciodată liberi și n-o să putem lăsa ce e rău în urmă, pentru a evolua, pentru a deveni mai buni și pentru a transforma lumea într-un loc mai bun.
În afaceri, ne concentrăm să avem o mentalitate orientată spre creștere, însă o lume care nu se poate izbăvi și nu se poate ierta ajunge să fie exact în situația contrară: aceea de a avea o mentalitate inflexibilă, una pe care în mod normal o disprețuim.
Un alt mod prin care tehnologia ne împiedică să evoluăm este ceea ce numim „colapsul contextului” , un context care nu mai există. Și asta se întâmplă atunci când nu doar contextul originar (unde și când a avut loc un incident) a dispărut, ci întregul context al vieții celui care provoacă incidentul dispare.
„Algoritmii nu pot distinge între indignarea și rușinea justificate, exprimate pe măsura faptului expus, și indignarea și rușinea exprimate în mod disproporționat față de incidentul inițial”, spune Molly Crockett, un profesor asistent la catedra de psihologie a Universității Yale, care studiază fenomenul de indignare în mediul online. Prin urmare, rezultatul este ceea ce profesorul Alice Marwick, de la University of North Carolina, numește „hărțuire motivată moral, pe rețelele sociale”: practic, mulțimea se năpustește asupra oricui a fost desemnat Ținta Zilei pe social media.
„Social media funcționează ca și cum ai turna gaz peste foc”, spune președintele Bard College, Leon Botstein. „Totul se mișcă incredibil de repede și scapă iute de sub control. Prin urmare, orice mică scânteie dă startul unei avalanșe. Nu e loc de eroare. Și răspunsul nu este, nicidecum, o invitație la dialog sau o conversație, ci o oportunitate de a trage cu toate armele în persoana luată în vizor.”
Și am văzut cum se întâmplă asta. Un tweet ofensator este postat, sau unul de acum zece ani este dezgropat și adus în lumina reflectoarelor, iar algoritmii rețelei stârnesc, pur și simplu, o furtună, una care va rămâne acolo mereu, care va defini viața cuiva pentru totdeauna, care-i va limita posibilitățile de creștere.
Se întâmplă în fiecare zi în social media. Se întâmplă cuiva chiar acum, în timp ce citești asta. Și ar trebui să-i punem capăt. Putem să alegem, așadar, să fim o societate în care ne lărgim aria îngrijorărilor sau putem să ne transformăm într-un pluton de execuție. Și n-ar fi prima dată în istorie.
În timpul Revoluției Franceze, revoluționarii de frunte, cei care au colaborat pentru a da jos aristocrația franceză, au început să se acuze unul pe celălalt și chiar să se omoare între ei. Maximilien Robespierre a introdus regimul virtuții, care s-a transformat rapid în Regimul Terorii, virtutea devenind, în extremis, un soi de cancel culture (o campanie de trolling care urmărește „anularea” sau distrugerea sistematică a carierei unei persoane publice care la un moment face o afirmație considerată controversată – n. red.). În aprilie 1794, unul dintre revoluționari, Georges Danton, a fost condus către ghilotină pentru că ceruse moderație. „Robespierre o să mă urmeze curând”, a profețit el și, într-adevăr, trei luni mai târziu, Robespierre a fost ghilotinat. Într-o societate aflată sub domnia terorizantă a virtuții, nimeni nu e suficient de virtuos.
Iertarea nu înseamnă suspendarea judecății, nu înseamnă că nu tragi oamenii la răspundere, că ignori injustiția sau că uiți trecutul. Pur și simplu iertarea oferă celui care a greșit posibilitatea de a-și ispăși vina și de a progresa. Bineînțeles, iertarea nu este ușoară, dar cine vrea să trăiască într-o lume în care nu există iertare, compasiune sau dragoste?
Și avem la dispoziție o mulțime de exemple de iertare din care putem învăța. Nelson Mandela, după 27 de ani în închisoare, a ales să-i ierte pe opresorii lui în loc să se gândească la răzbunare. „Pe măsură ce înaintam către poarta dincolo de care știam că îmi voi găsi libertatea”, spunea el, „știam că, dacă nu îmi las amărăciunea și ura în urmă, aș fi rămas tot în închisoare”.
Putem să vedem un exemplu aparte al puterii de iertare și în cazul congresmenului John Lewis. El a fost arestat de aproape 40 de ori în timp ce protesta pentru drepturile civile în 1960 și încă de câteva ori în timpul protestelor pentru diverse cauze, în calitatea sa de congrosmen. În 1961 Lewis a fost bătut și lăsat plin de sânge de către o gașcă pentru că a intrat într-un sală „doar pentru albi” dintr-o stație de autobuz din Carolina de Sud. Jumătate de secol mai târziu, în 2009, Elwin Wilson, un fost membru Klu Klux Klan, care făcuse parte din acea bandă, a venit la Washington să-i ceară iertare lui Lewis.
„Fără să ezit nici un moment, m-am uitat către el și i-am spus «îți accept scuzele», scrie Lewis în cartea sa, Across That Bridge. După care continuă: „fiul acelui om a început să plângă, el a început să plângă, m-au numit fratele lor și eu le-am spus că sunt frații mei”. Cei doi s-au mai întâlnit de câteva ori după acest moment. „Aceasta este o moștenire importantă care demonstrează puterea dragostei ce învinge ura” scrie Lewis. Și iată de ce istoricul Sean Wilentz îl numește pe Lewis „o forță constantă care va conta în izbăvirea Americii”.
Motivul pentru care oferim iertare nu e doar ca să îl eliberăm pe cel care ne-a atacat sau ofensat; este o eliberare și pentru noi, de asemenea. Așa cum spune reverendul J.C. Austin de la Auburn Theological Seminary din New York, „N-o facem ca să-i lăsăm pe făptași să scape. O facem ca să ne păstrăm umanitatea proprie”.
Iertarea nu e esențială doar pentru sănătatea noastră spirituală. Studiile au arătat că iertarea este bună, de asemenea, pentru sănătatea noastră mintală și fizică. Într-un studiu făcut de cercetătorii de la Hope College, participanții au fost rugați să se gândească la cineva care i-a tratat rău. În timp ce oamenii scotoceau frenetic printre amintiri, indicii lor de stres au urcat până în tavan – ceea ce a însemnat o presiune crescută a sângelui, o creștere a ritmului cardiac, tensiune facială și transpirație. Când aceiași participanți au fost rugați să se gândească la iertarea agresorilor, toți acești indicatori fizici au revenit la cote normale. După cum s-a demonstrat, iertarea poate reduce nivelurile de stres, anxietate sau depresie, micșorează riscul de atac de cord, îmbunătățește somnul și chiar scade nivelul de colesterol.
Putem să vedem acest echilibru între răzbunare și izbăvire și în sistemul nostru de justiție. Cele mai multe dintre sentințe nu sunt „pe viață”, fără posibilitate de eliberare condiționată. Faptul că există o dată de sfârșit a pedepsei reprezintă o înțelegere implicită a faptului că acei infractori pot să depășească momentele rele din viața lor și să se re-alăture societății.
Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.
→ Săptămânal la tine în inbox.
Unul dintre show-urile mele favorite din ultimii ani a fost seria de pe CNN a lui Van Jones, „The Redemption Project”, care aduce agresorii față în față cu victimele lor. E incredibil de puternic și ilustrează posibilitățile pe care le-a avea un sistem bazat nu pe răsplată, ci pe izbăvire. E un show care răspunde la întrebarea „cum putem să-i tragem la răspundere pe oameni pentru faptele lor rele și în același timp să rămânem în contact cu umanitatea lor, suficient de mult încât să credem în capacitatea lor de a fi transformați?”.
Așa cum explică Van Jones, țelul unei justiții restaurative este „ca toate părțile implicate, dar și comunitatea, să fie readuse la cel mai bun grad de sănătate și de integritate posibil. Agresorul trebuie tras la răspundere, însă, în cele din urmă, scopul este ca toți cei implicați să fie vindecați”.
Și asta ne aduce înapoi la rolul tehnologiei. Pentru a ne putea izbăvi, atât la nivel personal, cât și la nivel colectiv, avem nevoie să utilizăm tehnologia în moduri în care ne întărim nevoia fundamentală de a crește și de a evolua, în loc să lucrăm împotriva acestui curent. Doar pentru că tehnologia noastră încurajează colapsul contextului și acel fenomen de cancel culture care rezultă de aici nu înseamnă că trebuie să și luăm parte la proces.
Există, evident, și momente în care trebuie să iei atitudine, așa cum a subliniat Loretta J. Ross, profesor la Smith College, dar și momente în care trebuie să ne arătăm susținerea și să vorbim cu oamenii acuzați – și asta înseamnă nu să-i faci de râs, ci să creezi coneziuni și să permiți tuturor să evolueze. „Mă deranjează foarte tare aceste acuzații aduse public unor unor oameni pentru niște lucruri pe care le-au spus atunci când erau adolescenți, iar acum au 55 de ani”, spune Ross. „Vreau să spun, la un anumit moment, cu toții am făcut lucruri incredibil de stupide în vremea adolescenței, nu-i așa? Să vorbești cu ei, în mod particular, pe de altă parte (call-in practice – n. red) înseamnă să le păstrezi un loc la masă pentru momentul în care se vor întoarce.”
Un alt exemplu de îmbunătățire a tehnologiei o reprezintă legile care dau dreptul de a fi uitat, care oferă oamenilor o modalitate prin care să le fie șterse informațiile private de pe motoarele de căutare de pe internet. Regula este deja aplicată în Uniunea Europeană și în câteva alte state. Deși n-a fost pusă încă în aplicare în SUA, un sondaj recent Pew Research arată că 74% dintre americani susțin această idee. Și alte câteva entități au început să facă eforturi proprii.
La începutul acestui an, The Boston Globe a lansat programul „Fresh Start”, care permite oamenilor numiți într-o știre să aplice pentru a li se actualiza informațiile care-i privesc sau pentru a solicita să le fie șterse. „N-a fost niciodată intenția noastră ca o poveste scurtă și lipsită de consecințe să aibă efecte asupra viitorului unor oameni obișnuiți care au fost protagoniștii acelei știri”, spune editorul Globe, Brian McGrory. „Impresia noastră, uitându-ne la sistemul de justiție penal, este că acest lucru a avut un impact disproporționat, mai ales asupra persoanelor de culoare.”
Cu toții vrem schimbare, atât pentru noi, cât și pentru societatea noastră. Și, pentru ca acest lucru să se întâmple, trebuie să creăm o cultură în care să ne fie permis să fim iertați și să învățăm din propriile greșeli. Și asta înseamnă să-i iertăm și pe alții, să ne iertăm și pe noi. Scopul nostru în viață nu este să fim perfecți, însă ne străduim și muncim să devenim mai buni. Atunci când tehnologia lucrează împotriva acestei intenții fundamentale, este necesar să ne reevaluăm relația cu tehnologia și să ne întrebăm dacă permitem astfel să construim o lume distopică, în care nimeni nu vrea să trăiască, să incităm la conflicte și la ură și să ne pierdem umanitatea. Așa cum spunea teologul Barbara Holmes, „Iubirea este cel mai mare mister. Nu dragostea ca un sentiment cald și efervescent, însă dragostea ca forța care ne ține pe toți împreună”.
Citește și:
Știința confirmă: Iubirea stimulează creierul
Felul în care lucrăm s-a schimbat: cum să-ți menții concentrarea în era digitală