În următoarele 5 minute vei afla:
– Cum să-ți asculți vocea interioară.
– De ce trebuie să-ți pui mereu întrebări legate de propria identitate.
După 10 ani de presă, timp în care am scris pentru diferite publicații și site-uri bine cotate, ajunsesem să mă identific cu ce făceam. Îmi cunoșteam domeniul și mă informam constant, cunoșteam piața, bifam deadline-urile deja instinctiv, proiectele veneau firesc și, mai mult decât atât, aveam și un noroc absurd cu cel mai fain colectiv de redacție.
Dacă mă luai pe nepregătite și mă întrebai cine sunt, ți-aș fi răspuns fără să clipesc că sunt cea care scrie pentru X și Y de N ani. Îmi îngropasem aspirațiile puerile și dilemele care ar fi putut să mă încetinească. Job-ul meu era o roată așa mare și strălucitoare, că învârtitul pe ea nu-mi dădea timp să-mi pun semne de întrebare. Îmi hrănea egoul și mă ținea strâns la pieptul cald al rutinei. Cu prețul plătit fusesem eu însămi de acord și mi se părea firesc. Îi ofeream tot timpul și mi se părea că sunt pe plus.
Semnul de întrebare
Dilemele au apărut abia după nașterea fiicei mele. Ceva nu se mai potrivea cu noul din viața mea. Răsuceam piesele de puzzle în toate direcțiile și ele totuși refuzau să se întrepătrundă. Primele luni după naștere au fost un montagne russe. Dintr-o dată nu mai eram Daniela de la revistă, eram mama unui pui de om care conta pentru mine mai mult decât tot ce făcusem până atunci. În fața copilului meu îmi dădusem jos toate măștile, iar ceea ce descoperisem era nou și pentru mine. În plus, timpul devenise fluid, îmi scăpa printre degete exact în momentele în care aș fi avut nevoie să fie îngăduitor și statornic. Trebuia să mă obișnuiesc cu vertijul acelui tulup. Zi, noapte, zi, noapte, zi, noapte… Când a intrat în discuție varianta plecării din țară pentru job-ul soțului meu, încă mă răsuceam. Dar ceva m-a determinat să nu refuz, ci să mă întreb de ce nu? A fost intuiție pură, fără fire despicate în patru.
Şi am plecat.
Primul an de stat cu fata în noua casă a trecut ca somnul ei de prânz: prea rapid să-mi termin de călcat planurile. Când mi-am reluat job-ul, iar fata a început grădinița, speram să regăsesc senzația că am lucrurile sub control. A urmat un an de du-te-vino între cele două țări, în încercarea de a da 100% în ambele. Nu a funcționat. În 2017, în iunie, cu un calm deplin, o voce de-ale mele, pe care nu o mai auzisem de ani buni, mi-a spus că e timpul să renunț.
Am sărit de pe roată
Și am făcut-o fără plasă de siguranță, cu gândurile șifonate despre cine eram, ce voiam și încotro mă îndreptam. Mă bazam doar pe vocea aia care știuse să-mi lase într-un colț de minte promisiunea că o să fie bine. Chiar a doua zi după încheierea contractului meu de muncă eram într-o clasă în Germania, alături de imigranți de naționalități diferite, dornică să învăț limba de la zero. A fost punctul fix de care m-am agățat cât am putut de strâns ca să nu cedez fricii. Apoi a venit acel februarie 2018, pe care nu-l pot uita. La o ieșire în oraș, în fața unui pahar cu vin, o prietenă m-a întrebat direct: într-o lume ideală, tu cu ce ai vrea de fapt să te ocupi? Răspunsul meu: să pictez și să scriu.
Să pictez?
În noaptea aceea mi-au tot apărut în minte mâinile lungi și fragile ale doamnei Ioniță, profesoara mea de desen din școala generală. Îmi arăta pe hârtie motivele pentru care mă vedea urmând un liceu de artă. Pictasem direct cu degetele și reușisem să reproduc tabloul de pe coperta blocului de desen. În nas mi-a revenit mirosul tuburilor de culoare și în inimă mândria pentru lucrările expuse pe coridorul lung, cu piatră în pardoseală. Le inventariam de fiecare dată când ieșeam să spăl bureții de cretă.
Nu am dat la Arte. În liceu am făcut informatică. Desenele dintre filele caietelor le-am ținut totdeauna doar pentru mine. Apoi am dat la Litere, comunicare, mass-media. Firul s-a deșirat rapid, iar eu l-am strâns cuminte în pumni, fără să-mi pese că făcea noduri.
La nici o lună după revelația mea… și depănat amintiri cu al meu soț, am primit de la el un șevalet mic, portabil, cu tot ce-mi trebuia pentru a pune ceva pe pânză. A știut întotdeauna să-mi sorteze fricile și să mi le arunce pe cele inutile. Câteva săptămâni după, livingul meu era plin de tot felul de lucrări. Scuturasem internetul de tutoriale, și cu cât făceam asta mai mult, cu atât mai curioasă deveneam. Două luni mai târziu, holul era și el plin de tablouri lucrate în medii și stiluri diferite, ca un moodboard al euforiei mele. Apoi s-a întâmplat ceva ce nu anticipasem…
Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.
→ Săptămânal la tine în inbox.
Prima comandă
Cineva voia să-mi plătească pentru a interpreta într-un tablou o imagine extrem de personală, cu o încărcătură emoțională grea. Am lucrat trei săptămâni ca în transă. Când a venit să vadă tabloul, am vrut să surprind momentul în care se cunosc. Am stat cu ochii ațintiți să sorb prima reacție. Ce intimitate blândă! A fost cu liniște, apoi cu lumină, apoi cu lacrimi… A fost momentul în care am simțit că nu mai am dreptul să țin culorile în mine. Că nu sunt ale mele.
Un nou capitol
După vânzarea primului tablou, am prins avânt și mi-a încolțit în minte propunerea doamnei Ioniță. Să studiez Arta. Şi iată cum, la 36 de ani, am adunat într-o mapă toate lucrările mele și am hotărât să încerc. La interviul de la Freie Kunstakademie Überlingen am vorbit o germană șchioapă, dar atât de plină de aplomb, că discuția cu docentul a mers strună. S-a uitat peste lucrările mele și m-a întrebat unde am mai studiat. Când i-am spus că fac asta de doar câteva luni, a ridicat o sprânceană și m-a lăsat să-mi culeg nevoia de validare din tăcerea lui. Era primul ochi avizat care cântărea ce făcusem.
Studiul
Profesorii mei au ridicat ștacheta tot mai sus și m-au obligat să-mi depășesc limitele. Pentru a învăța pe cineva să-și vadă și să-și înțeleagă libertatea, îți trebuie har. Libertatea a fost cea care mi-a permis să-mi accesez amintiri pe care nu știusem să le dezvelesc în alte circumstanțe. Toate informațiile teoretice acumulate le-am transferat pe tot felul de suprafețe prin sita deasă a propriilor experiențe. Cu ele au venit și așteptări tot mai mari de la mine însămi, alături teama că nu știu să gestionez ce am descoperit. Dar am mers înainte, foaie după foaie, pânză după pânză, placaj după placaj. La sfârșitul celui de-al doilea an aveam lucrări care spuneau aceeași poveste, lucrări pe care, cu susținerea profesorilor mei, am hotărât să le arăt într-o expoziție solo. Ești pregătită, mi-au spus.
Primul vernisaj
În noaptea dinaintea vernisajului, când am terminat de montat expoziția “Între cer și acasă”, am simțit că o persoană dragă stă în fața mea, pe picior de plecare, după ce ne-am învățat tot ce aveam să ne învățam una pe alta. I-am dus dorul câteva luni. Apoi i-am acceptat darul; dovada că pot. Am început să asociez medii diferite, să intru pe teritorii noi mie, dar și să urmez unele deja bătătorite, pe care le voiam abordate diferit.
Acum, că mai am puțin și termin anii de academie, că am noroc de artiști formidabili pe post de profesori și mentori, că nu mai pot să plec niciunde fără caietul de schițe și benzile mele adezive colorate, că am degetele murdare de uleiuri și mintea îmi fierbe la gândul că azi pun iar mâna pe pensulă, că fata mea spune cu voce tare că mama ei este pictoriță, îmi dau seama că știu atât de puține lucruri despre mine. Dar sunt gata să mă descopăr. Mă bazez pe vocea aia care a știut să-mi lase într-un colț de minte promisiunea că o sa fie bine.