În următoarele 5 minute vei afla:
– Cum se formează modelele de reacție ale copiilor.
– Care este forma de abuz pe care un copil o poate suferi la grădiniță, dar nu o poate explica.
Când am citit cartea “Copilul invizibil” a lui Gyorgy Gaspar, am trăit „aha”-uri după „aha”-uri. Cartea cu coperta verzulie a fost un fel de portal în timp combinat cu revelația universurilor paralele. În mine existau, simultan, și Ruxandra de azi, și cea de 20 de ani, și cea de cinci. M-am simțit ca o matrioșkă și am început, ușor, ușor, să înțeleg cum funcționează acest copil interior, invizibil, ce butoane apasă când am reacții greu de explicat.
Un moment intens în care m-am vizualizat a fost cel cu episoadele în care o figură de autoritate din copilăria mea îmi servea ignore total la supărare. Și ce ignore! Zile în șir, părea că am dispărut, pur și simplu, de pe fața pământului. Se întâmpla în vacanțe, când eram departe de-ai mei și de prietenii importanți. Era ca și cum aș fi murit, iar în locul meu ar fi rămas o fantomă, un spirit năuc care nu s-a prins că e mort și tot încearcă să interacționeze cu cei din jur, care nu-i percep prezența. Însă nu puteam trece prin ziduri, deci clar eram încă acolo, în carne și oase. Doar că nu eram privită în ochi, nu mi se spunea ”bună dimineața” sau
”poftă bună”, nu se vorbea cu mine, primeam doar expresia acră a unui adult profund dezamăgit de cine știe ce prostie făcusem.
O vreme, încercam să fiu foarte cuminte și să deranjez cât mai puțin. Urma, apoi, furia: hei, sunt aici! Chiar nu mă vezi? Apoi se instaura, subtil, vina, sentimentul că sunt greșită, nedemnă să fiu percepută, imposibil de privit ca o fetiță. Totul doar din vina mea. Aveam să aflu, mulți ani mai târziu, că este cvasi-imposibil pentru un copil să admită că figurile de autoritate nu sunt perfecte. Dacă un adult în care am încredere consideră că nu exist, pesemne are dreptate și chiar nu merit să exist. Faptul că am murdărit/rupt/distrus rochița nouă e doar vina mea și acum primesc ce merit. Anihilare.
Neglijarea emoțională: firul invizibil spre stimă de sine scăzută
Spre deosebire de violența fizică sau verbală, infinit mai simplu de observat și de taxat, neglijarea emoțională este o formă de abuz, dar subtilă. Știu din poveștile unei prietene care lucrează cu copii mici că, atunci când un copil de grădiniță intră în vizorul unei educatoare care probabil ar fi trebuit să aleagă (orice) alt domeniu de muncă, este tratat astfel. E o formă de abuz pe care copilul nu o poate explica sau define, spre deosebire de o palmă despre care ar putea povesti părinților.
Iar efectul neglijării emoționale este devastator. De exemplu, educatoarea cheamă copiii în jurul ei, îi mângâie pe cap, le spune numele. Doar celui luat în vizor, nu. Copilul nu va putea explica de ce e supărat, trist sau nu mai vrea la grădi. Nu poate pune degetul pe ceva anume. Părintele va zâmbi ușurat dacă află, să zicem, că al său copil e trist pentru că n-a fost mângâiat pe cap (bine că nu l-a lovit!). Însă persoanele cu experiență în îngrijirea copiilor știu că va urma furia (copilul începe să lovească sau să muște colegii care sunt mângâiați în cap), apoi vina (vreau să fiu și eu mângâiat în cap, deci trebuie să fac ceva care să mă facă vrednic să exist). La fel de ușor trece neobservată neglijarea emoțională acasă. O familie în care părinții nu au timp să asculte copilul, să-i șteargă lacrimile, să-i admire desenele sau să-i asculte poveștile poate să treacă bine mersi drept o familie în care totul decurge ca la carte.
Diana Stănculeanu, psihoterapeut și expert național în sănătate mintală, explică de ce neglijarea emoțională a unui copil se poate încadra, la fel ca violența fizică, în aria formelor de abuz: ”Impactul comportamentelor de neglijare a copilului este unul semnificativ și toxic, cu atât mai mult cu cât, dintre toate feluri de ”rele” pe care un copil le poate trăi acasă, neglijarea, cu precădere cea emoțională, este foarte greu de identificat și obiectivat. Este o experiență dureroasă, pe care copilul o trăiește în singurătate, cel mai adesea neștiind că ceea ce se întâmplă este o formă de neglijare de care responsabili sunt îngrijitorii săi. Copilul neglijat crește cu convingerea că el este de vină pentru tot ceea ce i se întâmplă.
Dacă nevoile sale nu sunt văzute, dacă el nu este ascultat, dacă nu primește atenție, dacă nu este apreciat pentru ceea ce reușește, dacă nu este îndrumat atunci când este în dificultate, dacă nu este ajutat să rămână sănătos, îngrijit, educat, protejat, dacă nimeni nu se bucură de prezența lui, dacă existența lui în familie nu este sărbătorită, dacă suferințele lui nu sunt alinate, toate acestea se întâmplă pentru că el, copilul, n-a reușit să convingă un adult să-i ofere dragostea, atenția, îndrumarea și sprijinul de care are nevoie.
Nu sunt suficient de important pentru nimeni. Nimănui nu-i pasă de existența mea. Nimeni nu mă iubește suficient de mult pentru a-mi oferi ceva – atenție, dragoste, suport, acceptare, timp, soluții, confort emoțional.
Acestea sunt principalele lecții ale neglijării. Sunt mulți copii care, ajunși adulți, găsesc semnificație în faptul că au fost bătuți de către părinți: ”am meritat-o”, ”așa știau părinții să ne educe atunci”, ”așa a crezut mama că e cel mai bine pentru mine” etc.
Un copil neglijat va spune – ”mie nici măcar greșelile nu mi-au fost văzute pentru a fi pedepsite; am fost atât de invizibil la mine acasă, încât orice aș fi făcut, nu conta pentru nimeni”. Din păcate, neglijarea generează numeroase dificultăți de sănătate emoțională la nivelul copiilor, viitor adulți. Ba mai mult, însăși dezvoltarea creierului, puternic influențată de calitatea interacțiunilor dintre copil și mediul său de viață, va fi negativ afectată”.
Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.
→ Săptămânal la tine în inbox.
Vindecarea: de la copil la adult
Faptul că azi pot privi în urmă și pot ține, imaginar, în brațe, acea fetiță speriată, cu rochița ei nouă sfâșiată într-un gard, faptul că-i pot spune, retroactiv, că mai urmează să strice haine, să greșească, să facă tâmpenii și că asta nu-i ia dreptul la existență e grozav. E calea mea de vindecare de acele vacanțe apăsătoare, petrecute în vârful picioarelor, de parcă m-aș fi aflat permanet într-un magazin cu porțelanuri prețioase. Însă am descoperit ceva care nu mi-a fost deloc pe plac. Tendința ca în momentele de nervi întinși la maximum să apelez la acest tip de comportament, în familie, locul unde ne simțim în siguranță, prin urmare dezlănțuim tot felul de demoni taman în fața oamenilor pe care-i iubim cel mai mult.
Diana Stănculeanu vine cu răspunsul la o întrebare fascinantă: de ce tindem să ne răfuim, la maturitate, cu armele pe care le-am simțit pe pielea noastră când eram mici?
”Copiii învață de la noi, adulții, tot ce le arătăm. Ceea ce facem, spunem, modul de reacție, manifestare, analiză și poziționare în diverse situații de viață devin repere pe care copiii le preiau și le integrează în propriile strategii de adaptare și funcționare în viață. Felul în care un părinte se comportă într-un moment dificil cu copilul său devine un prim model de rezolvare a acelei situații.
Dacă părintele țipă la mine când mint, nu învăț, vorbesc urât, fac dezordine etc, eu învăț că așa se poate rezolva această situație. Dacă mă lovește, învăț o altă strategie. Dacă îmi explică, am un alt model. Creierului îi plac scurtăturile și familiarul, drept pentru care nouă ne este cel mai ușor să apelăm, în diferite situații, la modele și instrumente pe care le știm deja. Aceste modele și instrumente familiare devin pilotul nostru automat. De cele mai multe ori, este nevoie de multă conștientizare de sine, prin terapie, dezvoltare personală și auto-reflexivitate, pentru a reseta pilotul automat și a acționa în fiecare nouă situație de viață, în baza unor alegeri conștiente, prezente, nu în baza modelelor vechi”.
Diana Stănculeanu este psihoterapeut și expert național în sănătate mintală. Colaborează cu mai multe ONG-uri naționale pe strategii de promovare și intervenție în psihologia și psihoterapia familiei. Este formator al Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie și autor al platformei paginadepsihologie.ro.
Citește și:
21 de sfaturi pentru a crește un copil sigur pe el
10 comportamente toxice ale părinților care determină copiii să devină adulți disfuncționali