În următoarele 5 minute vei afla:
– Câteva metode utile și ușor de aplicat care te vor ajuta să ieși din buclucul cauzat de stres.
– O nouă perspectivă asupra eșecului.
Emoțiile sunt ca niște procese ciclice care călătoresc fizic prin corpul nostru, având capacitatea de a ne consuma din interior spre exterior și de a duce la epuizare dacă nu avem capacitatea de a finaliza un astfel de ciclul.
În urma cercetărilor sale, Emily Nagoski a conturat și oferit o metaforă grăitoare emoțiilor, pe care le vede ca pe niște tuneluri, pe care dacă le parcurgi până la capăt, vei ieși în cele din urmă la lumină, însă dacă rămâi blocat în acea emoție ușor-ușor se va instala epuizarea. Concret, un blocaj emoțional poate apărea atunci când suntem expuși constant la situații ce stârnesc emoția respectivă: de exemplu, faptul că ne întoarcem zilnic la jobul stresant pe care-l avem.
Cum ajungem la acest blocaj?
Uneori, ne blocăm pentru că nu ne găsim drumul, iar sentimentele dificile precum furia, durerea, neajutorarea, disperarea sunt greu de trăit în singurătate. Avem nevoie de cineva alături, față de care să putem să le conținem, să le trăim într-un mod sănătos și să le depășim, așa cum atunci când ne pierdem, avem nevoie, uneori, de altcineva care să ne ajute să ne găsim calea.
Alteori ne blocăm pentru că locul în care suntem prinși nu ne oferă oportunitatea de a înainta. Acesta poate fi momentul în care o voce interioară ne șoptește că am făcut tot ce am putut și că este timpul să mergem mai departe, însă totodată există în noi o capacitate extraordinară de a ignora această voce. Ideea de a schimba un obiectiv și de a renunța la cel de care suntem legați în prezent este considerată o slăbiciune și un „eșec”, deși de fapt poate fi o dovadă de curaj, putere și deschidere spre noi posibilități. Și asta pentru că suntem ghidați de perseverență și de forță, acel „eu pot” sau eu sunt „puternic/ă”.
Comparând Scopul cu Efortul și Valoarea rezultatului
Tot Nagoski este cea care ne aduce un concept interesant, cel de monitor: aceasta, împreună cu sora sa, îl introduc în cartea lor, Burnout, pentru a descrie bucla de feedback pentru reducerea discrepanței. El este practic acel mecanism mintal care decide când să renunțăm și când să încercăm în continuare. Acest mecanism știe întotdeauna care este scopul tău, cât efort depui pentru a-l îndeplini și cât de mult ai progresat. Tot monitorul este cel care ține evidența dintre efort și progres și evaluează constant valoarea rezultatului obiectivului nostru.
Sunt numeroase surse ce pot face ca un plan să eșueze, iar pe unele le putem controla, în timp ce pe altele nu: ce este cert este că toate aceste potențiale surse vor cauza stres și vor aduce frustrare acestui monitor.
Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.
→ Săptămânal la tine în inbox.
Dacă ar fi să luăm un exemplu concret, imaginează-ți că ai de predat un proiect important azi, știi că ai suficient timp, ai resursele necesare la îndemână, iar sentimentul este, în general, unul plăcut, efortul este mic, iar progresul mare, prin urmare monitorul este satisfăcut. Însă imaginează-ți că începi să ai probleme cu rețeaua de internet, iar informațiile de care depinzi pentru proiect sunt greu accesibile (uneori chiar inaccesibile), frustrarea începe să crească, anunți departamentul IT, primești informația că se lucrează la remediere, însă va mai dura nu se știe cât, acest lucru generează și mai multă frustrare, astfel încât, în cele din urmă, aceasta se transformă în furie. Decizi să mergi la cea mai apropiată cafenea, iar monitorul înregistrează efort suplimentar, însă nici aici nu poți accesa cu ușurință informațiile de care ai nevoie, astfel progresul rămâne nesemnificativ, generând și mai multă furie.
În acest punct, monitorul poate modifica evaluarea obiectivului, plasându-l din zona realizabil în zona nerealizabil, iar emoția predominantă va fi poate cea de frică, furie, disperare, lipsă de speranță, neajutorare, sau poate te vei confrunta chiar cu sentimentul de singurătate.
Evaluarea și reevaluarea obiectivelor
Ce ar fi de făcut în acest caz? Este foarte importantă, din punctul meu de vedere, relația pe care o avem cu acest monitor, cât de conștienți suntem de existența lui, să putem intra ușor în contact și să înțelegem că acesta ne poate ajuta să gestionam atât factorii de stres controlabili cât și pe cei necontrolabili. Cum? Iată câteva tehnici:
Rezolvarea problemelor după un plan
Presupune conștientizarea și analizarea balanței eforturilor și a progresului făcut, iar atunci când există un dezechilibru, cu balanța înclinată spre efort, fară a avea suficiente satisfacții, este important să putem schimba tipul de efort pe care-l investim.
Metoda rezolvării problemelor după un plan vizează gestionarea factorilor de stres controlabili și presupune: analizarea problemei, a face un plan pe baza analizei și apoi executarea acestuia.
Reevaluarea pozitivă
Presupune să recunoaștem că merită să trecem prin această situație, să căutam și să găsim beneficii din ea. Înseamnă să decidem că efortul și frustrarea, obstacolele și eșecul au o valoare, și anume aceea de a reformula dificultățile ca oportunități de creștere și de învățare.
Sunt oameni cărora le este natural și firesc să observe ceea ce este valoros în situații dificile, persoanele optimiste, cei care se așteaptă mereu la lucruri bune și cred automat că lucrurile mai puțin bune, dacă apar, sunt evenimente temporare și izolate ce nu vor avea un efect de durată.
Optimismul este asociat cu tot felul de rezultate pozitive în privința sănătății mintale, fizice și a relațiilor cu alții.
Reevaluarea pozitivă este despre a recunoaște când lucrurile sunt dificile, să poți să conștientizezi că dificultatea merită și că este, de fapt, o oportunitate. Beneficiile reevaluării pozitive: reduce stresul, efortul depus poate spori creativitatea și poate accentua învățarea, se poate consolida capacitatea de a înfrunta dificultăți mai mari în viitor și poate oferi forța necesară pentru a urmări în continuare obiectivele care contează pentru tine.
Schimbarea așteptărilor
Presupune să redefinești noi criterii de succes. Sunt momente când, deși rezolvarea problemelor după un plan și reevaluarea pozitivă te-au repoziționat pe un drum, progresul este mult mai lent sau mult mai dificil decât te așteptai. Practic, ce se întâmplă este că, deși reușești și ai succesul așteptat, frustrarea se menține, pentru că progresul nu se ridică la înălțimea așteptărilor monitorului tău în ceea ce privește efortul necesar îndeplinirii sarcinii. Importantă, în acest moment, este schimbarea așteptărilor monitorului cu privire la gradul de dificultate a sarcinii sau la durata îndeplinirii ei.
Redefinirea succesului presupune să ai o relație specială cu el în care să te concentrezi pe țeluri succesive, din ce în ce mai ambițioase.
Câteva criterii de avut în vedere: sa fie curând – obiectivul să fie realizabil, fără a necesita multă răbdare; sigur – ar trebui să deții controlul asupra lui; pozitiv – ar trebui să fie ceva care te ajută să te simți bine (nu ceva care evită suferința); concret – să-l poți măsura; specific – să nu fie ceva general; personal – adaptat după nevoile și valorile tale.
Când redefinești succesul stabilești obiective care sunt realizări în sine, iar succesul e propria ta recompensă.
Redefinirea eșecului
Eșecul înseamnă pierdere și durere, iar ca să-ți revii după o pierdere, trebuie să-ți povestești durerea cu înțelegere și compasiune și să finalizezi ciclul acestei emoții. Însă un alt aspect este să recunoști efectele pozitive și neintenționate ale eșecului.
Cum menționam mai sus, rezolvarea problemelor după un plan și reevaluarea pozitivă sunt strategii adaptative de a face față provocărilor. Există, însă, și strategii care nu ajută, dezadaptative, ce pot fi de-a dreptul distructive, cum ar fi încăpățânarea autodistructivă, reprimarea stresului și evitarea. Recurgem adesea la ele în situații stresante , atunci când simțim că pierdem controlul și încercăm, cu orice preț, să-l recăpătam.
Încăpățânarea autodistructivă apare atunci când persoana rămâne fermă pe poziții și luptă: pentru ea, este important să-și apere poziția și, chiar dacă această metodă poate fi utilă uneori, atunci când se instalează oboseala cronică, stresul și sentimentul că a pierdut controlul, apare și impasul.
Reprimarea apare atunci când, la nivel conștient, ne spunem că nu lăsăm lucrurile să ne afecteze. Capcana este că, atunci când negi că simți stresul, asta te va împiedica să-l gestionezi.
Evitarea îmbracă mai multe forme: la un capăt al spectrului, este acea situație în care aștepți manifestarea divinității, a miracolului, ceea ce înseamnă lipsa de asumare, lipsa de acțiune, pasivitatea, renunțarea la responsabilitatea personală de a face o schimbare. La celălalt capăt, este acel comportament pe care-l adoptam în studenție în sesiune, când am face orice altceva pentru a evita începerea studiului și amânăm până în ultimul moment.
Uneori este OK să te retragi câteva momente, să-ți dai voie să te simți în largul tău, în siguranță, prin anumite comportamente de evitare (o pauză de înghețată sau de film), atâta timp cât nu e singurul lucru pe care-l faci (un sezon întreg de seriale). Aceasta poate fi o strategie de supraviețuire pe termen scurt.
Fie că adopți comportamentul de ”eu lupt, pentru că eu pot” sau dacă te porți ca și cum totul este bine, când de fapt există acolo o suferință profundă, cea mai bună decizie ar fi să apelezi la un specialist, susținerea și suportul unui terapeut putând fi un motor care să faciliteze schimbarea.
Un terapeut te poate ajuta să te împrietenești cu ideea de eșec, să accepți normalitatea unei greșeli, să înveți să renunți și, mai ales, cum să renunți. Iată mai jos patru întrebări care te pot ajuta să cântărești decizia de renunțare:
Ce câștig dacă continui?
Ce câștig dacă mă opresc?
Ce preț plătesc dacă continui?
Ce preț plătesc dacă mă opresc?
Vei obține astfel un pic mai multă claritate.
Zile cu bun și bine!