În următoarele 5 minute vei afla:
– De ce nu putem cuantifica sau compara suferința.
– Care este mecanismul psihologic care stă la baza idealizării trecutului.
O dimineață, ca oricare alta. Se trezește omul aici de față. Își trage echipamentul, pune și bascheții. Mai adaugă muzică și căști. Pleacă la alergat. Și cum alerga ea liniștită, pac, REM și „Everybody hurts”. Și, bum, mă și văd în tinerețile mele cum plângeam de sărea cămeșa de pe mine. Fix pe melodia cu pricina, firește. Așa funcționează el, creierașul: percutează la un stimul și dracu’ știe ce reactualizează de prin memorie. Prinsei o lacrimă la colțul ochiului până să mă reconectez la realitatea în care eu sunt de fapt bine iar ăla după care mi se părea atunci că merită să plâng, acum nu mai contează. Și uite așa m-am gândit că ar fi interesant de explorat cum se petrec lucrurile atunci când viața (în general) sau vreun semen (în particular) ne scapă un ghiont fix în coastele existențiale, din cel care ne lasă (aparent) fără suflare.
De ce mi se întâmplă tocmai mie?
Aș începe prin a spune că aș vrea să facem o convenție. Aceea că nu există vreo problemă mare sau mică, ci doar un grad de suferință pe care doar trăitorul problemei are dreptul să îl estimeze. Nu spun asta pentru că nu înțeleg diferența dintre nefericirea provenită datorită lipsei de pâine și cea derivată din monotonia consumării exclusive de cozonac. Pentru creierul nostru, însă, nu contează dacă ți-a murit iguana sau partenerul de viață. Contează semnificația pe care o asociezi cu ceea ce se s-a întâmplat. Iar asta ne poate pune probleme.
În general, cuantificăm „similar” durerea existențială. De pildă, omul vine înaintea iguanei. Avem însă o părere personală despre suferința atașată durerii. Asta se întâmplă pentru că suferința este povestea pe care ți-o spui despre durere. Durerea e, mai mult sau mai puțin, universală. Povestea despre durere diferă. De aici și veșnica discuție despre cine doarme pe un pepene și cine doarme pe un bob de mazăre. Așadar, atunci când tu suferi sau altcineva important pentru tine suferă, ascultă povestea. Pentru că, indiferent dacă e vorba de pâine sau cozonac, o să fie vorba despre spectrul singurătății, despre tristețea și groaza abandonului, despre „ce rost mai are?” sau despre „de ce eu?”.
Cât durează suferința?
Și hei, suferința e migăloasă, durează. O veșnicie, așa pare, în momentul trăirii ei. Creierul ia starea emoțională prevalentă și-ți spune că o să țină toată viața și te îndeamnă să te porți ca și când asta se petrece deja. Nu știu dacă asta vă consolează, dar face la fel și când suntem îndrăgostiți și când suntem nefericiți. De asta, atunci când suferi, propoziția „o să fie bine” nu are absolut niciun sens. Ba mai mult, când o auzi, se simte ca o negare a intensității suferinței tale.
În momentul suferinței știm doar că doare, nu pare că o să se și termine. Dar se termină. Inevitabil, mergem mai departe. Plini de cicatrici – de răni vindecate, adică. Vindecate, nu uitate. Experiențele noastre dureroase contribuie la modelarea a cine ajungem să fim. Nu că suferința ar avea vreun sens. Nu are. Eu cred că viața e atât de impersonală încât ajunge să pară nedreaptă. Creierul nostru are nevoie să genereze un sens. Dacă înțelegem asta, vedem de ce e util să găsim unul care să ne ajute să obținem o versiune mai bună a noastră.
Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.
→ Săptămânal la tine în inbox.
Emoțiile se conjugă la prezent?
Altă chestie care contribuie la dificultatea procesării durerii este că emoțiile nu se conjugă, ci doar se simt în prezent. Să explic. Noi, oamenii, suntem călători cognitivi în timp. Putem bântui prin trecut (prin intermediul amintirilor), putem sta (mult prea puțin) ancorați în prezent prin intermediul conectării la realitatea concretă sau putem face presupuneri despre viitor (prin intermediul imaginației). Deși, cum ar fi spus Buddha, trecutul e mort, iar viitorul nu s-a născut încă, emoțiile care însoțesc poveștile despre trecut, prezent sau viitor se simt doar în prezent. Partea noastră cognitivă de cap face diferența între trecut, prezent și viitor. Dar nu-i prea folosește la nimic, pentru că partea emoțională nu are verbe sau conjugări ale lor, ci doar emoții.
Care se simt acum, indiferent de timpul cognitiv. De asta e atât de greu să ierți, să uiți și să faci pace cu ghionturile existențiale. De asta pare imposibil, atunci când doare al dracului de tare, să crezi că viața poate merge mai departe și că o să mai poți simți și bucurie, mulțumire, liniște sau fericire. Atunci când doare, e important să nu uiți că doare acum. Că atât trecutul cât și prezentul nu au nicio obligație să devină viitor.
Unul dintre micile trucuri cognitive care ne ajută să trecem peste momentele grele este folosirea cuvântului „acum”. Pentru că, da, acum mi se pare că nu pot merge mai departe, acum pare că nu o să pot uita sau ierta, acum pare că nu găsesc o soluție. Banala utilizare a unui cuvânt ne ajută să ne validăm suferința, dar și să o limităm în timp. Altminteri, se simte ca o condamnare pe viață. De cele mai multe ori, nu e greu neapărat pentru că doare (deși uneori să fii viu doare al dracului de tare), ci pentru că ajung să mă conving că nu o să se termine niciodată. Folosirea lui „acum”acceptă și recunoaște, dar limitează (în timp) suferința.
De ce idealizăm ce am pierdut
Ca și cum cele de mai sus nu ne făceau viața destul de grea, creierașul nostru mai are o particularitate: urăște să-și piardă investițiile. Așa că, ne trimite să le recuperăm de unde le-am pierdut. Chestie care face posibile mai multe lucruri, inclusiv modelul de business al jocurilor de noroc. Și ce-o fi viața, dacă nu cel mai tare joc de noroc din lume? Ceea ce ne face să revenim la blackjack (sau la viața noastră de toate zilele) în speranțacă de data asta o să fie altfel, ne determină să operăm dual. Pe de-o parte, ne ajută să revenim în tumultul vieții de fiecare zi, indiferent cât de mult pierdem.
Pe de altă parte, ne face să ne atașăm de suferință și să revenim în ea, ca o ultimă resursă tangibilă a unei realități conjugate la trecut, dar dezamăgitoare la prezent. Suferința face casă bună cu dezamăgirea existențială. Când suferim, viața ne dezamăgește prin ticăloșenia cu care ne fură visurile despre viitor. Creierul nostru, atașat de investițiile lui emoționale, de timp sau de viață, ne trimite să le recuperăm de unde le-am pierdut. Trecutul nostru e uneori singurul loc în care ce ne doream mai există. Și asta ne trimite într-o buclă temporală unde idealizăm ce am pierdut. Ne întoarcem în prezent doar pentru a zgândări rana care este diferența dintre ce ne doream de la viață (și am investit emoțional să avem) – și ce am primit. Trecutul rămâne câteodată cazinoul visurilor pierdute. Revenim acolo în încercarea iluzorie de a recupera ce am pierdut. Însă viața e la fel de impersonală ca modelul de business al jocurilor de noroc: nu dă înapoi ce a luat, tu ai nevoie să înveți să trăiești fără ce ai pierdut.
Am învățat ceva din timpul petrecut ca psihoterapeut: viața bate filmul. Dincolo de cea mai amarnică suferință, există viață. Și nu de oricare, ci bună. Știu că e greu, poate chiar acum. Dar everybody cries, everybody hurts (cu accent pe) sometimes.