În următoarele 5 minute vei afla:
– Ce reprezintă biografia traumei psihice.
– Care este cea mai mare nevoie pe care oamenii și-o exprimă în cabinetul psihoterapeuților.
Am scris și rescris de mai multe ori începutul acestui articol. Gândurile mele sunt bazate pe experiențe personale, credințe și practica terapeutică. Dacă simți și crezi că ai nevoie de ajutor de specialiate, de un diagnostic și de sprijin avizat, te rugăm să contactezi servciile de urgență psihiatrice, un psiholog sau o persoană apropiată, care să te ghideze către aceste servicii.
Ți-o amintești pe Mădălina Manole? Dar de actorul Robin Williams îți aduci aminte?
Sau ai citit, ai auzit de un actor român care s-a sinucis în primăvara lui 2021? Sau știi despre cazul unei adolescente care s-a sinucis și a cărei mamă a acceptat să povestească despre depresia fiicei ei, în cadrul unui podcast (parte a unui proiect de ajutor și suport pentru adolescenți)? Sau de psihologul de la Iași, care s-a sinucis la începutul lunii mai, 2021?
Ultimul „caz” îmi este cunoscut și cel mai apropiat din exemplele de mai sus. El nu este, de fapt, un caz, ci profesorul, trainerul, colegul cu care am colaborat și la care m-am gândit scriind aceste rânduri. S-a născut acest articol din nevoia de a aduce un strop de sens, din nevoia de exprimare și ventilare emoțională și de a scrie și de a vorbi despre ceva ce pare de nescris și de nevorbit. Și, totuși, cea mai mare nevoie pe care am auzit-o TOT TIMPUL de la TOȚI oamenii, cu care am lucrat în psihoterapie, a fost ca cineva să poată să audă, să asculte, să întrebe și să nu mai existe tăcere, ascundere, negare, DESPRE traume, experiențe de viață, reacții sau emoții care par de necontinut. Așa cum spunea Esther Perel, care vorbește mult despre subiecte tabu (gen sex, intimitate, moarte), „o conversație despre moarte implică, de fapt, o conversație despre viață”. Și avem nevoie să vorbim despre orice pierdere și orice fel de moarte.
Și în celelalte exemple sunt tot oameni. Toți aveau povești de viață, istorii traumatice, istorii de familii, trăiri emoționale intense și, probabil, multă-multă suferință, durere sufletească, disperare, neputință, neajutorare, lipsă de speranță, indiferent de meseria lor, de situația financiară, de etapa de vârstă.
Dacă despre moarte se vorbește puțin și este încă un subiect tabu, despre moartea prin sinucidere chiar și mai puțin. Este poate una dintre urgențele psihologice la care, deopotrivă, psihologii și medicii psihiatri se activează puternic (sau ar trebui să o facă). Atâta timp cât avem o persoană care cere ajutorul, care recunoaște că are o suferință profundă, care vrea să rămână în viață, meseria noastră (a psihologilor) și a lor (a medicilor psihiatri, în special) are un sens. Practic, este o legătură în care putem pune în relația cu clientul/pacientul tot ce am învățat și tot ce cunoaștem: medicație, internare într-un spital sau centru psihiatric, diferite abordări psihoterapeutice.
Ce se întâmplă, însă, când omul, clientul, pacientul se gândește să-și ia viața? Și acest ”se gândește” sau ”intenționează să-și ia viața” este doar un mod de a numi și de a vorbi despre o suferință psihică profundă. Sinuciderea este cel mai des atribuită sau explicată printr-un diagnostic de depresie severă sau tulburări psihice – ca schizofrenia, tulburarea bipolară sau alte tulburări psihotice, dependențele de droguri sau alcool. Și mai sunt alți factori de risc, în afara sănătății mentale, cum ar fi sărăcia, problemele grave financiare, istoria de traume complexe sau un alt caz de sinucidere în familie. Unul dintre profesorii mei psihologi ne spunea că mai degrabă există despre persoanele cu tentative de sinucidere cercetări și follow-up-uri (motivul este unul intuitiv – cei care au avut tentative au putut participa la astfel de cercetări). Despre viața psihică interioară și contextul de viață al celor care s-au sinucis sunt mult mai puține referințe.
Cum arată dinamica psihică interioară a unei persoane, implicată și în viață, dar și în renunțarea la viață? Putem înțelege sinuciderea unei persoane? E ceva „de înțeles” din acțiunea unei persoane de a-și lua viața? În ce fel este diferită pierderea unei persoane prin sinucidere, față de alt mod (boală, accident, război, cauze naturale)? Ce se întâmplă dacă întrebăm despre sinucidere sau gândurile cuiva de a-și lua viața? Cât și până când putem ”ajuta”? Oare pot și eu să ajung în ”punctul acela”?
Sunt întrebări firești, la care (încă) ne căutăm răspunsuri. Cu siguranță mai sunt și alte întrebări de adresat. Și cu siguranță, așa cum ne-am născut în relații (și înainte de a fi pe picioarele noastre, autonomi, am fost legați și dependenți), avem mare nevoie unii de alții pentru a face față deopotrivă vieții și morții.
Noi, oamenii, avem încă din momentul concepției noastre, când eram doar o celulă, un impuls, un instinct către viață. Așa cum, în condițiile potrivite, orice ființă vie de pe acest pământ crește și se dezvoltă, în condiții mai vitrege, mai aride, mai traumatice, viața și trăirea vieții pot fi îngreunate sau chiar luate. Vorbim în aceste cazuri în limbaj psihotraumatologic de a „supra-viețui” în loc de a viețui. Diana Vasile, președinta ISTT (Institutul pentru Studiul și Tratamentul Traumei) vorbea și despre faptul că există în fiecare dintre noi și un impuls de moarte, de agresivitate, de distrugere. Acestui impuls i se asociază, pe măsura dezvoltării psiho-fizico-emoționale, o nevoie de STOP și de exprimare. Și astfel ajungem să ne „gestionăm” reacțiile, acțiunile, să avem grijă și de noi și de nevoile noastre emoționale, dar și de ceilalți (și să ne ținem astfel ”frâiele” furiei și agresivității).
Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.
→ Săptămânal la tine în inbox.
Se vorbește din ce în ce mai mult, în ultimii zeci de ani, despre traume. Chiar și în România ultimilor zece ani avem un Institut psihologic care se ocupa cu tratarea și vindecarea traumelor psihice. Franz Ruppert, autor și psiholog specializat în terapia traumei, propune următoarea reprezentare a funcționării noastre psihice, ca urmare a splitării/ întreruperii legăturii corp-psihic, rezultată în urma experiențelor traumatizante:
- O parte traumatizată, rănită, ascunsă, ca o „rană sufletească”, care continuă să simtă și să gândească la fel ca în situația traumatică inițială.
- O parte de supraviețuire, care se ocupă cu apărarea și supraviețuirea în orice condiții și este necesară la momentul traumatizării, pentru că ne protejează de emoții copleșitoare. În această parte sunt localizate principalele mecanisme de apărare: negarea („nu s-a întâmplat ceva atât de rău”), reprimarea (uitarea, evitarea oricăror amintiri sau triggeri), disocierea (distragerea atenției, neconectarea la simțire și la corp, control exagerat).
- O parte sănătoasă, care rămâne conectată la prezent. Ea este singura parte care poate menține viața și integritatea psihicului și poate susține recuperarea/vindecarea post-traumatică.
În dinamica interioară (aproape) întotdeauna avem stucturi sănătoase și disponibile. De aceea, căutăm, de exemplu, să ne dezvoltăm personal și să ne vindecam traumele. Din această perspectivă, sinuciderea ar însemna faptul că partea sănătoasă a persoanei care și-a luat viața n-a mai avut „loc și spațiu” să se manifeste. Și aici putem vorbi de diverse diagnostice, care traduc această suferință enormă, ca depresia severă sau tulburările psihice. Și ar mai putea însemna și faptul că în partea de supraviețuire avem la intensitatea cea mai ridicată o identificare cu autoagresiunea (care este și ea un mecanism de apărare).
Tot Franz Ruppert vorbea despre un concept numit „biografia traumei psihice”: mai multe tipuri de traume cu care cineva se poate confrunta de-a lungul vieții. Biografia începe cu „trauma identității” și se continuă cu „trauma iubirii”. Adesea, urmează trauma sexualității, care continuă, de cele mai multe ori, cu trauma provocată de propria agresivitate. Pe acest fond traumatic complex, este posibil ca cineva să trăiască un soi de alienare de sine, pierdere a rațiunii și o dinamică foarte puternică în interior, de tip victimă-agresor, care să însemne și luarea propriei vieți.
În procesele psihoterapeutice alături de clienții mei am lucrat, până acum, cu rudele și aparținătorii unor persoane care și-au luat viața. Am însoțit și ghidat doliul complicat al celor care au rămas în urmă. Ei sunt forțați să se confrunte, pe lângă etapele obișnuite de procesare ale doliului, și cu stigmatul social asociat cu sinuciderea celui drag. Și am auzit frânturi din experiența de viață a celui care s-a sinucis.
Știați că sunt mai mulți bărbați decât femei care se sinucid? OMS (Organizația Mondială a Sănătății) ne spune că sunt înregistrate 800.000 decese la nivel mondial pe an și, ca să înțelegem mai bine această cifră, un deces prin sinucidere la fiecare 40 de secunde. Toate procesele de doliu și de procesare ale unei pierderi se pot complica, iar unul dintre factorii decisivi este modul în care s-a produs pierderea. Suicidul unei persoane dragi poate fi o experiență emoțională devastatoare și copleșitoare. Poate angrena în rândul aparținătorilor sentimente profunde de neputință, vinovăție, frică, respingere, gol interior și lipsă de sens.
Și totuși, așa cum scriam la începutul articolului, cea mai mare nevoie pe care o avem noi toți în raport cu suferința și durerea este să nu fim singuri. Să putem vorbi, numi și reprezenta atât realitatea vieții, cât și a morții, cu toate trăirile și reacțiile noastre, poate fi de ajutor, chiar vindecător. La fel cum este de ajutor să știm că întrebarea pe care o adresăm cuiva legat de intenția de a-și lua viața nu o să facă rău, ci dimpotrivă. Cu cât suferința este mai mare și semnele de manifestare a suferinței sunt prezente, cu atât este mai mare nevoia acelui om de a fi înțeles și de a se contecta cu ceilalți. În plus, există, de fapt, un continuum, de la gânduri, la tentative de sinucidere și la acțiunea de a-și lua cineva viața. Cele mai multe gânduri au de-a face, de fapt, cu reacțiile post-traumatice (cum este lipsa de vitalitate și dorința de a nu te mai trezi) și au ca scop amorțirea suferinței sau „scăparea” dintr-o și de o stare. Așa cum spunea Andrew Solomon în Demonul amiezii. O anatomie a depresiei: “Tendința de suicid poate fi un simptom al depresiei; poate fi și un factor de ameliorare. Gândul de sinucidere te poate face să treci prin depresie”.
Înțelegerea mea este că oamenii nu ajung pur și simplu „în punctul acela”. Iar gândurile și împărtășirea lor nu înseamnă acțiunea și punerea lor în acțiune. Și că „punctul acela” este un tărâm cu multe straturi și mecanisme. A sta lângă celălalt când (și dacă) își pune în glas suferința profundă pe care o trăiește nu înseamnă, însă, că putem ajuta în sensul clasic: că putem pune umărul ca celălalt să-și (re)găsească energia, vitalitatea, armonia și viața. Nu putem fi în viață în locul altcuiva și asta ne poate aduce în fața unei uriașe neputințe: suntem, de fapt, singuri în viața, corpul și psihicul nostru. Suntem la cârmă și pe vreme bună, și prin furtună, și spre bine, și spre rău. Putem doar să ne privim cu ochii mai deschiși, mai autentici și mai „pe bune” și să fim conectați și alături unii de alții, necondiționat și indiferent ce decide cineva să facă cu viața sa.