În următoarele 5 minute vei afla:
– De ce se sparg, uneori, doar vasele vechi din bucătărie.
– Cum semnalează creierul că e datoria întregii familii să scoată câinele la plimbare.
Mintea mea funcționează destul de rațional și nu se simte prea confortabil în zona gândirii magice. Sigur, am un mic nod în gât când îmi taie calea o pisică neagră, dar nu înțeleg panica de a trece un inel din mână în mână: prietena mea sare ca arsă, spune că urmează să se petreacă ceva rău dacă nu punem, întâi, bijuteria pe masă. Cred, însă, că există o limită fascinantă între superstiții, reziduuri ale unor realități din trecut și mesaje subtile pe care ni le trimite subconștientul.
Se spune că, dacă verși sare, urmează o supărare. Există și explicația logică: acum mulți, mulți ani, sarea era o resursă greu accesibilă, prin urmare prețioasă, pe care oamenii nu-și permiteau s-o irosească. De altfel, etimologic, cuvântul ”salariu” se trage din ”sare”. Soldații romani primeau, lunar, o cotă de sare, pe post de plată suplimentară la soldă, un fel de bon de masă, dacă vreți. Pe vremea Imperiului Roman, sarea reprezenta o monedă de schimb valoroasă, atât pe post de condiment, cât și pe post de agent de conservare a cărnii, de exemplu. Evident că, dacă prețioasa sare era vărsată, în casa unei familii de romani ar fi izbucnit o ceartă, așa cum nici pe noi nu ne-ar lăsa indiferenți un borcănel de șofran scăpat pe gresia din bucătărie. Ador să descopăr ce se află la baza unor superstiții, însă în egală măsură mi se pare fascinant să aflu ce caută să ne transmită mintea noastră în momentele când funcționăm de parcă ne-am afla sub o vrajă.
Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.
→ Săptămânal la tine în inbox.
Poate ți se întâmplă și ție să ai zile când te trezești cu energie bună. Poate prea bună. Prea năvalnică. Simți o vrie care te împinge să faci un milion de lucruri odată, însă te trezești că scapi din mână telefonul, farfuriile sau că uiți câinele pe scara blocului: am pățit-o! Sunt micile semnale pe care creierul nostru ni le trimite pentru a ne aminti că avem nevoie de mai multă structură? Sau că nu suntem cu adevărat prezenți? Ori că ne-am pus în cârcă mai mult decât putem, de fapt, duce? Concluzia mea personală este că, de fapt, trebuie să mă opresc o secundă (sau mai multe!) și să folosesc acea energie cu mai mult cap. Prioritizare, liste mai blânde, frână. O discuție cu Magda Preda, coach și trainer, mi-a demonstrat nu doar că demersul de a înțelege acest fenomen este unul pertinent, ci și că ar putea ascunde mai multe nuanțe la care nu m-aș fi gândit în prima instanță. Descifrarea acestor nuanțe ne apropie de ceea ce avem nevoie.
Acesta nu este un ghid care traduce de ce scăpăm anumite lucruri din mână și nici nu înseamnă că, dacă am uitat câinele pe scara blocului, ar trebui să renunțăm la ideea unui animal de companie! Este doar un instrument menit să ne ajute să facem un exercițiu de introspecție care va avea rezultate diferite pentru fiecare dintre noi. (Atenționare: cățelul e bine, dar de la respectiva întâmplare, plimbarea sa matinală s-a împărțit egal între membrii familiei noastre).
Iată ce spune Magda Preda despre zilele când pare că scapi totul din mână:
”Acum câțiva ani, am schimbat cariera de 20 de ani de avocatură cu cea de coach și trainer. Am vândut casa unde locuiam, m-am separat de soțul meu, amiabil și cu grijă pentru copii. Acum, locuiesc cu cei trei băieți ai noștri și el vine, din când în când, pe aici, mai gătește câte ceva, mai doarme o noapte, se mai uită la un meci de fotbal cu băiatul mijlociu sau cine știe ce altă activitate mai face cu ei.
Cam după un an de la mutare, am început să scap din mână. Farfurii, căni, pahare, vase de tot felul din bucătărie. Care se făceau praf, evident. Distrugere, dispariție, moarte. Inițial, nu m-am prins. Am crezut că e doar lipsa mea de prezență. Asta e adevărat. De câte ori scap ceva din mână, îmi dau seama că gândurile mele sunt în altă parte. Nu sunt atentă (prezentă) și atunci îmi scapă lucrurile din mână.
”Scapă”. Simți cum cuvintele spun exact ceea ce se întâmplă în interior? Da, simțeam că am scăpat controlul. Casă cu chirie, singură cu copiii, joburi multiple, conectare, mâncare etc etc etc. Până la separare, mâncarea era sarcina și bucuria lui. Bucătăria, cu toate vasele și accesoriile, cumva îi aparțineau. Așa că, ce să vezi, au început să dispară cele pe care le asociam, inconștient, cu el. Le scăpam din mână. Însă până să realizez că n-am spart nimic din ce am cumpărat nou, a mai trecut ceva vreme. Scăpam doar lucrurile vechi, de care eu aveam nevoie să dispară ca să pot activa energia noii realități. Doar alea îmi scăpau din mână.
Povestindu-i unei prietene ce mi se întâmplă, mi-a spus așa, natural și simplu: ”Ah, da, cum zicea bunică-mea, trebuie să las să moară ceva din trecut, pentru ca eu să pot trăiesc”.
Așa că te invit să te întrebi, când scapi ceva din mână:
Ce gânduri mă distrag de la prezent?
Ce alte gânduri mi-ar fi de folos acum?
Ce îmi scapă (ca și concept)?
Ce fel de lucruri îmi scapă din mână?
Cu ce le asociez?
Ce credeam că controlez și acum pare că s-a schimbat?
Ce anume din trecutul meu permit/trebuie să las să moară, pentru ca eu să pot să trăiesc mai împlinit/ă?
Ideal e să notezi gândurile acestea în jurnal, exact așa cum vin. Nu te preocupa de cum scrii, cu sau fără majuscule, stil sau de chestii pe care auto-judecata ți le șoptește (sau strigă). Scopul jurnalului este să-ți aducă ție claritate și conștientizare. E doar pentru tine. Și pentru asta nu e nevoie de vreun standard exterior.
În concluzie, perspectiva pe care o propun acestei situații des întâlnite, scăpatul lucrurilor din mână, poate fi concentrată așa:
Scăpăm lucruri din mână pentru că nu suntem prezenți în momentul de față. Fie suntem în rememorarea trecutului, fie în proiecția viitorului.
Când scăpăm lucruri din mână, simțim că ne scapă ceva, poate esențial, referitor la viața noastră. E vital pentru noi să scăpăm de ceva din trecut pentru a putea accesa energia potențialului viitorului.
Oricând ai nevoia și dorința de a aprofunda lucrurile aparent banale, dar pe care le simți ca având semnificație pentru tine, sună un prieten. Dacă preferi, poate fi un coach, un healer sau un terapeut. Oricine simți că te aude, te vede, te înțelege ca fiind cine ești, nu ca persoana care pari a fi. Cineva care te poate provoca să ajungi spre esența și potențialul tău.
Spor la scăpat de ce nu-ți mai folosește!”.