În următoarele 3 minute vei afla:
– Cu ce poți înlocui această întrebare astfel încât să fie mai puțin inconfortabilă pentru interlocutorul tău.
– Care sunt valențele acestei întrebări în funcție de vârsta pe care o avem când o punem.
În jurul vârstei de trei ani, copiii au o perioadă în care pun serios la încercare răbdarea părinților: întrebarea DE CE?.
- De ce copacii sunt verzi?
- De ce au frunze?
- De ce au clorofilă?
- De ce e verde clorofila?
… până când reușesc să ne încuie și poate, în aceeași măsură, să ne întrebăm la rândul nostru: ”Chiar așa, oare de ce?!”.
Întrebarea DE CE ne urmărește apoi pe parcursul întregii vieți, însă poate aduce cu ea altă încărcătură față de curiozitatea frumoasă și plină de naivitate a unui copil de trei ani.
Iar dacă din partea copiilor această întrebare vine cu dorința de cunoaștere, de aflare a mecanismelor care-i înconjoară, cu nevoia de a ști și a putea înțelege, de multe ori, când o auzim de la un adult, vine ca o momeală.
O momeală care mă atrage într-o poziție în care eu, cel căruia i-a fost adresată întrebarea, urmează să răspund, să dau socoteală pentru un comportament care nu este dorit.
- De ce n-ai făcut tema?
- De ce ți-ai lăsat hainele aruncate?
- De ce te-ai murdărit?
- De ce plângi acum? Doar ți-am zis că asta se va întâmpla.
Creștem cu întrebarea DE CE, care ne forțează să dam un răspuns ce presupune enumerarea unei serii de greșeli și de justificări. Ne forțează să mergem într-o poziție de apărare, pentru că undeva, prin simpla adresare a acestei întrebări, a fost decis deja de o „instanță supremă” ca sunt vinovat.
De multe ori, această întrebare, așa cum ziceam și mai sus, are doar un rol de momeală. De a-l pune pe celălalt în poziția de apărare, fie el copil sau adult.
Foarte probabil ca în niciun moment să nu fiu autentic interesat de cauza celor întâmplate și, chiar dacă ar fi așa, în mintea noastră este deja creată o ancoră emoțională. Iar această ancoră emoțională ne duce înapoi în trecut, când am fost certat că n-am făcut lucrurile conform așteptărilor. Coincidența face ca, înainte de a fi sancționat, să fi fost și întrebat de multe ori DE CE.
Întrebarea în sine este un semnal de alarmă, este o etichetă de atenționare spre corectarea unui comportament printr-o măsură nu tocmai plăcută. Iar când mă refer la măsura neplăcută, mă refer, în primul rând, la inducerea de emoții, cum sunt vinovăția sau rușinea.
Atunci când adultul întreabă ”De ce n-ai făcut tema?”, nu e ca și cum chiar ar fi interesat de ce. Mai degrabă, își dorește să apeleze la emoții, ca cele menționate mai sus, care ajută spre o modificare a comportamentului în linie cu ceea ce-și dorește acesta.
Trecem de faza copilăriei și ajungem adulți cu job-uri, cu responsabilități, cu familii și copii, la rândul nostru.
Și, după noi, cărăm aceste mecanisme de apărare. Mecanisme care-și au rădăcinile în ceea ce știm dintotdeauna și reacționăm la fel ca întotdeauna.
Dacă managerul mă întreabă de ce n-am trimis un raport, încep să justific.
Dacă partenerul mă întreabă de ce n-am făcut ceva ce promisesem, poate chiar ridic tonul și răspund că nu reușesc să le fac chiar pe toate.
Întrebarea DE CE vine cu o încărcătură emoțională pe care o ducem cu noi fără să fim, de multe ori, conștienți de ea. Fără să fim conștienți de ceea ce generează asupra persoanei care o aude. Vine cu vinovăție, rușine, cu obligativitatea acceptării unei greșeli care mi se impută că aș fi comis-o și pentru care voi fi sancționat. Și știm cu toții cât de greu este să acceptăm că am greșit.
Întrebarea DE CE supra-poziționează pe cel care o adresează și-l pune pe cel care o aude pe un palier mai jos, drept pentru care este interpretată, de multe ori, ca fiind agresivă. Este, în majoritatea cazurilor, lipsită de interes autentic și ne duce într-o zonă în care nu suntem deloc confortabili.
Există mult emoțional atașat dialogului care începe în acest fel, drept pentru care, de cele mai multe ori, reacționăm prin a ne apăra sau chiar a ataca, și aproape în niciun caz nu suntem orientați către colaborare.
Primul pas către o comunicare mai bună, fie cu subalternii, colegii, partenerii de viață sau copiii noștri, începe prin conștientizarea puterii pe care o are această întrebare și renunțarea la ea pe cât posibil.
- Care este motivul pentru care ești supărat?
- Ce te-a determinat să amâni să-ți faci tema?
- Cum ai hotărât să-ți organizezi programul? Când te gândești să faci temele?
- Care este cauza pentru care n-ai trimis raportul?
- Ce simți acum de plângi așa?
Toate variantele de mai sus deschid discuția dintr-o poziție de egalitate, fără să aibă atașat „călăul” DE CE.
Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.
→ Săptămânal la tine în inbox.
Provoacă persoana care întreabă să acceseze emoții cum sunt curiozitatea, autenticitatea și nu conțin judecata „instanței supreme”, care a decis deja vinovatul și pedeapsa pentru cele întâmplate. Iar de partea cealaltă se simte ușurare, înțelegere și acceptare a unui comportament care poate, până mai ieri, era sancționat.
Dacă în deschiderea acestui articol, menționam despre DE CE-ul frumos, plin de naivitate, curiozitate și dorință de cunoaștere al copiilor de trei ani, ulterior am văzut și fața mai puțin frumoasă a acestei întrebări.
Mai rămâne varianta lui DE CE, în care ne întrebăm pe noi înșine și căutăm răspunsuri în propria ființă. În care mi-aș dori să știm să privim curioși cu dorința de înțelege mecanismele prin care funcționăm și tare frumos ar fi să o facem cu emoția copilului de trei ani. Dar asta e deja altă discuție…
Citește și:
Care sunt întrebările ce pun rotițele misiunii tale în mișcare?