În următoarele 6 minute vei afla:
– Cu ce preț poate veni cititul cu forța.
– De ce să nu condiționezi niciodată iubirea pe care i-o oferi copilului tău.
Una dintre cele mai bune cliente ale mele este o adolescentă. Și când spun ”bună”, mă refer la faptul că: e deschisă să lucreze în mod sincer cu ea (nu se ascunde față de ea însăși), descoperă și ascultă perspective și apoi alege dacă și ce e potrivit pentru ea (nu ia lucrurile de-a gata), acceptă ușor “jocurile” în timpul sesiunii (”Bine, are 16 ani”, poți să spui).
Prin urmare, are rezultate puternice și imediate. Și nu, nu lucrăm pe performanțe școlare sau academice. Aici stă foarte bine, dar am putea face și asta, dacă ar fi necesar. Lucrăm, însă, pe obiective de altă natură, profunde și personale.
Citește? Nu prea… Citește pentru școală și cam atât. De fapt, nu mai are timp și pentru altfel de lectură. Nu știu dacă i-ar plăcea sau nu. Deja a renunțat la o mare pasiune din cauza alergăturii pentru școală.
Cu toate astea, e bine echipată pentru provocări. Are parte de un mediu familial care o susține așa cum e. E o adolescentă profundă, conștientă, relaționează bine cu cei din jur, are prieteni și pasiuni. La relația cu ea însăși are de lucrat, pentru că i-a tot fost sabotată de mediul școlar și nu numai.
De fapt, când ne văitam că ai noștri copii nu citesc, ce spunem, de fapt?
Probabil, ne e teamă că nu vor avea suficientă educație/cultură și că, în consecință, vor eșua în carieră (în principal) și social (nu vor acces în cercurile lumii cultivate). Astea sunt miturile, tiparele de gândire, fricile noastre, care nu au suport în lumea reală. Sunt sigură că tu, personal, cunoști cel puțin un CEO sau ceva similar ca funcție și care nu are prea multă cultură. Poate îl percepi ca pe un om bun sau nu, dar știi sigur că nu prea ai ce să discuți cu el/ea la nivel de carte citită.
Sau ne gândim că se privează de această experiență magnifică a cum ne face să ne simțim o carte pe care o citim pe nerăsuflate. De fiorul lăuntric și ”aha”-urile pe care unele cărți le generează în noi. De plăcerea de a citi pentru a te simți într-un anume fel.
Ei bine, ei au acces acum la alte instrumente (oare ce e cartea, dacă nu un instrument către ceva?) care le generează această plăcere. Și unele dintre ele ne sperie, pentru că noi nu am experimentat aceste instrumente la acea vârstă. Și atunci, nu prea știm cum se simte experiența.
În plus, suntem bombardați de media de toate felurile care aruncă cu săgeți otrăvite în activitățile preferate ale copiilor și adolescenților noștri, de la jocuri pe calculator până la TikTok, Discord și Instagram. Dacă observi cu atenție, mare parte din aceste mesaje alarmiste sunt scrise, enunțate de persoane cu mult mai în vârstă decât copiii noștri și poate chiar decât noi, care nu pot renunța la propriile tipare și experiențe de gândire și învățare.
Un alt mit pe care l-am observat personal este acela că, dacă părinții citesc, copiii vor face la fel. Nu spun că așa funcționează în toate familiile, la noi, însă, cu siguranță a fost un mit. Poate că foloseam cititul ca evadare și ei au simțit asta. Totuși, acesta este rezultatul.
Ei bine, între 10 și 38-39 de ani, citeam zi lumină. Fiecare moment liber îl petreceam așa: vacanțele, copil fiind + noaptea sub plapumă cu lanterna, să nu mă prindă ai mei că nu dorm și în cadă, cu orele sau nopțile, când au apărut copiii. Iubeam cărțile, mă iubeam pe mine citind, mă făceau să mă simt puternică și valoroasă. Poate și tu ai fost la fel (dacă ai ales acest articol, cel mai probabil așa e).
Băieții cei mari (acum au 16 și 14 ani) și-au petrecut copilăria mică cu mine citind (în pauzele de joacă, interacțiune directă etc.). Au experimentat direct un părinte cititor avid. Și niciunul nu citește. Pe de altă parte, mezinul (10 ani) nu prea a prins perioada mea de cititor pasionat. Și e singurul dintre cei trei băieți ai mei care mai citește, cât de cât.
În jur de 40 de ani, am început să citesc ebooks, apoi din ce în ce mai rar, chiar și din astea. Acum, sunt la câteva cărți în format printat pe an și câteva zeci în format ebook. O fi bine, o fi rău? Nu prea-mi pun această întrebare.
Dacă e despre informație, o iau cu un click. Dacă e despre învățare, particip la cursuri, workshop-uri, seminarii, programe online. Dacă e despre plăcerea de mă simți într-un anume fel, o iau de pe Netflix și HBO Go. E adevărat că am nevoie să folosesc ochelari pentru a citi (oare ce nu văd, încă? e o întrebare la care lucrez de zor) și atunci prefer să-mi hrănesc sufletul cu imagini.
Dacă și pentru ei e la fel?
Dacă instrumentele potrivite pentru evoluția lor, în etapa în care se află omenirea acum, sunt diferite?
Oare obligându-i sau manipulându-i să citească, în sensul clasic, nu le răpim propria cale către evoluție, în acest context?
Oare putem aplica aceleași criterii pentru cultură și dezvoltare ca acum 20-30-40 de ani?
Dacă facem așa, oare cum și cât mai poate evolua omenirea?
Nu am un răspuns universal la aceste întrebări. Nici nu cred că poate avea cineva. Suntem 8 miliarde de răspunsuri, corect? Rămân deschise pentru fiecare dintre noi.
Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.
→ Săptămânal la tine în inbox.
Ce știu sigur e următorul lucru: copiii noștri au nevoie, cel puțin deocamdată (cine știe cum va fi peste 300 de ani), de sentimentul că sunt iubiți, acceptați, respectați și celebrați exact așa cum sunt și pentru că sunt.
Că nu e necesar să citească sau să facă orice altceva pentru a primi iubirea noastră, a părinților.
Că au nevoie de ascultare și înțelegere.
Că nu trebuie să dovedească nimic, pentru a-i primi complet în sufletele noastre.
Că au nevoie să credem în ei și să-i provocăm să fie cea mai bună versiune a lor. Fără presiune. Cu blândețe și acceptare. Cu limite și granițe explicate, discutate, înțelese și nu impuse.
Așa devin, sau mai degrabă rămân, curajoși, încrezători, puternici, buni.
Asta nu le-o poate oferi o carte, un joc online, o platformă de social media sau Netflix. Ca și în cazul cărților, toate celelalte îi ajută să evadeze din durere, plictiseală, confuzie.
Dar nu sunt fundațiile pentru ca ei să fie oameni buni, iubitori, respectuoși, rezilienți, cu încredere în ei, în ceilalți și în viață. Astea doar noi le putem oferi, părinții. Și poate câte un prieten, o rudă sau un dascăl dăruit, care nu se mulțumește doar să fie prezent fizic, ci are încrederea în oameni atât de adânc săpată în suflet, încât poate sădi semințe sănătoase și în elevii săi.
În concluzie, probabil ca și tine, am citit mii de cărți. Dar între 10 și 30 de ani n-am avut altă opțiune pentru timpul petrecut în solitudine. De îndată ce variantele au apărut în lumea fizică, le-am testat și, pe unele, le-am preluat. Copiii noștri s-au născut cu aceste opțiuni la îndemână.
Și atunci? Propun echilibrul ca soluție. Și o carte, dacă nu e refuzată profund, din interior, și alte variante ale lumii actuale. Toate astea, după ce ne asigurăm că ai noștri copii știu că sunt iubiți, acceptați, respectați de către noi doar pentru că sunt. Restul vine de la sine.
Nu-ți face griji: copilul tău știe cine este! Cu sau fără cărți, cu iubirea ta își va îndeplini misiunea. Iubirea fără limite și granițe îi va oferi startul cel bun, nu cărțile. Știu că-l iubești, doar arătă-i asta, necontenit.
Iar dacă ai nevoie de sprijin, contactează-mă pe mine sau un alt coach. Suntem formați și dedicați acestui tip de parteneriat pentru evoluție actuală.
Spor la iubire îți doresc!
Citește și:
Dictatura școlii pe grabă: de ce era nevoie (mare) de vacanța intersemestrială