În următoarele 5 minute vei afla:

– De ce același eveniment nu este traumatizant pentru două persoane în mod asemănător. 
– Care este motivul pentru care unele persoane care s-au confruntat cu traume au ”goluri” de memorie. 


Deși anxietatea, depresia, adicția afectează din ce în ce mai multe persoane la nivel global, iar unii specialiști vorbesc despre o epidemie în domeniul sănătății mintale, cuvântul traumă rămâne încă tabu la nivelul multor specialiști. Corelația dintre traumă și sănătate mintală și fizică a fost demonstrată de multe studii clinice, cu toate acestea în multe domenii și aspecte ale vieții noastre ignorăm asta. Oare de ce ne este atât de greu să ne apropiem de traumă și tindem mai degrabă să ne polarizăm: fie să numim orice eveniment stresant ca fiind traumatizant, fie să ignorăm sau să diminuăm evenimentele cu potențial traumatizant și să evităm să poposim în durere? 

Ce este trauma?

Trauma este un proces care se produce la nivelul psihicului și care presupune o scindare, cu scopul de a ne ajuta să supraviețuim. Este același eveniment traumatizant pentru două persoane în mod asemănător? Nu. Trauma este subiectivă, este un eveniment amenințător cu care persoana nu se poate confrunta, nu are resursele să facă față în acel moment și modalitatea de supraviețuire pe care o are este aceea de a se fragmenta. Este ceea ce se întâmplă în interior ca urmare a ceea ce se întâmplă în exterior, ținând cont de resursele disponibile în acel moment. Ce este important de știut este că nu este o alegere conștientă, nu este ceva ce pot decide și că, faptul că-mi propun să nu mă afecteze sau spun că nu m-a afectat nu echivalează cu rezultatul a ceea ce s-a întâmplat în psihicul meu, ba dimpotrivă. Nu are legătură nici cu puterea, nici cu forța: trauma poate afecta pe oricine și, de fapt, puțini sunt cei care nu au parte de niciun eveniment traumatizant pe parcursul vieții. Trauma nu este o alegere.

Integrare și disociere

Majoritatea evenimentelor pe care le trăim, chiar și cele stresante, precum și a emoțiilor aferente sunt integrate la nivelul psihicului, adică sunt procesate. Dacă îți imaginezi un sistem de operare, există intrări și ieșiri, actualizări cu noi informații. În cazul traumei, acest lucru nu se mai produce. E ca și cum ai întâmpina bug-uri sau, și mai rău, ca și cum ți-ar fi virusat întreg sistemul. Acest lucru se întâmplă pentru că emoțiile au fost copleșitoare, iar psihicul s-a apărat disociind-se. 

„Disocierea implică un proces paralel de conștientizare și neconștientizare a experienței. În timp ce o parte din tine e conștientă de experiența trăită, cealaltă parte a ta nu este. Astfel, oamenii cu tulburări disociative nu se simt integrați, ci din contra, se simt fragmentați, pentru că ei au amintiri, gânduri, sentimente, comportamente și așa mai departe, pe care le experimentează ca necaracteristice și străine, ca și când toate acestea nu ar aparține lor însele” (S. Boon, K.Steel, Onno van der Hart, Coping with trauma related dissociation). Disocierea este opusul integrării, adică sentimentului coerent și constant de sine.

Mecanismele de evitare sunt o consecință inevitabilă a traumei. Faptul că m-am simțit copleșit în acel punct, mă va determina să vreau să evit să mă confrunt cu durerea de atunci. Tocmai acest lucru va perpetua menținerea traumei, care nu va putea astfel să fie integrată. Deconectarea de emoțiile dureroase sau evitarea lor nu are un efect unilateral, ci vine deseori la pachet cu îngustarea întregului spectru emoțional. Ne face însă să nu ne putem bucura cu adevărat de ceea ce trăim, iar mrejele mecanismelor de supraviețuire ne îndepărtează din ce în ce mai tare de noi înșine.  

De multe ori, oamenii spun că nu se recunosc când sunt sub imperiul traumei. Au reacții pe care le vine greu să și le accepte, pe care mulți dintre ei le recunosc ca fiind nocive și, totuși, în acel moment nu se pot regla și nu-și pot regla reacțiile. De exemplu, o persoană care a suferit o traumă și a fost atacată de un câine, când va vedea în prezent un alt câine, deși acesta va fi la distanță sau rațional va înțelege că nu există un pericol să fie atacată, reacție involuntară a organismului va fi de frică: va transpira, va avea tendința să fugă, va tremura sau se va bloca. Aceste „invazii” sunt inevitabile, când vorbim de traumă, și pot veni și sub formă de coșmaruri sau momente în care emoțiile dureroase din momentul traumatizării reapar pe „nepusă masă” și-l determină pe cel traumatizat să se simtă la fel de vulnerabil, neputincios, înfricoșat ca în momentul producerii traumei.

Traumă simplă și complexă

Dacă trauma simplă se referă la un eveniment punctual, la un dezastru natural, un accident de mașină, un viol, trauma complexă înseamnă vătămare repetată, un mediu care predispune la abuz. La nivel micro, deseori acest mediu este constituit de familie, iar la nivel macro, este reprezentat de instituții sau societate. Altfel spus, un mediu familial conflictual, tensionat, violența domestică, abuzurile verbale, fizice sau sexuale, utilizarea de substanțe reprezintă factori care contribuie la dezvoltarea a ceea ce numim trauma de relație. 

Avem de-a face cu medii nocive, care nu pot fi părăsite, iar asta cauzează expunere repetată și prelungită la stimuli care nu ne permit să ne dezvoltăm și o disociere puternică necesară pentru ca persoana să supraviețuiască. O disociere de emoții sau chiar de evenimente pe care le-ai trăit. Nu întâmplător, multe persoane care s-au confruntat cu traume au „goluri” de memorie în ceea ce privește anumite aspecte ale vieții lor. Dar dacă în memoria explicită aceste evenimente nu vor mai fi prezente, ele nu vor dispărea niciodată din memoria implicită, a corpului – senzații, automatisme. 

Uneori, disocierea este atât de puternică încât persoana își creează un sine fals, adică renunță total la autenticitatea sa, cum spune Gabor Mate, pentru a păstra relația, atât de necesară supraviețuirii. Aceste lucruri au consecințe pe termen lung, atât când vine vorba de sănătatea psihică, cât și de cea fizică.


Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.

→ Săptămânal la tine în inbox.


Trauma și sănătatea

Deși nenumărate studii recente arată o corelație ridicată între starea de sănătate și expunerea la evenimente traumatizante, investiția în prevenție și cunoașterea a ceea ce înseamnă traumă este încă la un nivel redus. Studiile arată că, cu cât numărul de evenimente cu nivel ridicat de stres este mai mare în copilărie, cu atât șansele de a dezvolta depresie, anxietate, obezitate sau cancer cresc.

Trauma influențează sănătatea prin faptul că persoanele traumatizate sunt mai predispuse la comportamente riscante – consum de substanțe, comportamente sexuale riscante sau fumat. Pe de altă parte, stresul cronic generează inflamație, iar inflamația în organism este asociată cu boli autoimune, cardiovasculare sau cancer.

De ce fugim de traumă

Reacția de evitare este extrem de comună atunci când vorbim de traumatizare, astfel că evitarea nu doar a confruntării cu trăirile traumatice, ci cu orice care poate să ne ducă cu gândul acolo este firească, însă nu și utilă. Tocmai de aceea, ne putem întâlni cu reacții de combatere vehementă a traumei sau a propriilor experiențe traumatizante. „Nu m-a afectat că am fost bătut” sau „Mi-am meritat-o” sunt, poate, unele dintre cele mai întâlnite lucruri când vine vorba de experiențe traumatizante nerecunoscute. „Mi s-a întâmplat, dar nu mă mai deranjează, n-am nicio emoție legată de asta” este o altă capcană, atunci când vorbim de traumatizare. Iar lucrurile sunt chiar și mai complicate atunci când evenimentele nedorite sunt mai subtile – neglijență, absență, deconectare emoțională.  

Cel mai important lucru este că trauma nu trece doar pentru că timpul trece, ci trece atunci când ne-o asumăm și când o confruntăm. În schimb, ea are consecințe asupra noastră, ne mănâncă energia, stima de sine, încrederea în noi și în ceilalți, liniștea și echilibru. În formele severe, trauma poate genera sindrom de stres post traumatic (PTSD) și se poate traduce prin coșmaruri, flash-back-uri, transpirație, gânduri intrusive, care ne afectează starea de bine și relațiile.

Deși informația și înțelegerea ajută, trauma nu poate fi perlaborată prin informație. Daunele emoționale pot fi reparate doar asumându-ne emoțiile dureroase, din momentul prezent, mai plin de resurse și într-un mediu securizat, cum ar fi cel al cabinetului. Iar asta se întâmplă, cel mai adesea, abia când ajunge să ne doară ceva atât de tare în momentul prezent încât să ne dăm seama că nu mai putem să evităm confruntarea cu adevărul – propriul nostru adevăr interior.

Mă bucur adesea când observ, mai ales în cabinet, curajul și asumarea celor care se pot uita la traumă, emoții dureroase care se ascund în sufletul lor: neputință, vulnerabilitate, tristețe, frică. Nu este un proces deloc ușor. Costisitor. Cu promisiunea unor rezultate poate nepalpabile, căci starea de bine se simte mai degrabă decât se cunoaște. În care ți se cere încredere în proces și relație. Ce investiție mare trebuie să faci când, de fapt, tocmai în relații celor mai mulți le-a fost înșelată încrederea. 

Într-o cultură în care se pune atât de mult accent pe evoluție, creștere și depășirea limitelor cu orice preț, adică pe supraviețuire, sănătatea și autenticitatea par să nu fie printre priorități. Nici măcar când acestea implică costuri ridicate pe termen lung, și la nivel individual, și la nivel social. Când suntem învățați să nu ne arătăm suferința, să fim puternici în orice situație, trauma ne pune față în față tocmai cu vulnerabilitatea și durerea. Într-o lume în care lucrurile se întâmplă repede și ne dorim rezultate imediate, cuvintele cheie când lucrăm cu trauma sunt răbdare, ritm, perseverență și curiozitate. Însă fiecare cărămidă pusă la sănătatea noastră contează.

Citește și:

Cine sunt eu într-o societate traumatizată?

Ce e trauma transgenerațională?

Author(s)

  • Roxana Grigorean

    psiholog și psihoterapeut

    Psiholog și psihoterapeut, individual, de cuplu și familie, specializat în psihoterapie sistemică integrativă și psihotraumatologie, specialist în comunicare. După 10 ani petrecuți în mediul corporate, în care a acumulat o vastă experiență în marketing și comunicare, a pornit pe cont propriu ca psiholog și psihoterapeut. Înțelege provocările de zi cu zi cu care ne confruntăm atât în viața profesională, cât și în cea personală și susține oamenii în propriul drum de descoperire și dezvoltare personală, dar și organizațiile în procesul de creștere și adaptare. Crede că putem construi o societate și o lume mai bună, dar și organizații mai profitabile și mai adaptabile, investind în sănătatea mintală și în prevenție. Susține în mediul public programul flexibil pentru părinți și organizează workshop-uri despre empatie, stres, anxietate și burnout pentru a contribui la creșterea stării de bine în organizații. Îi puteți scrie Roxanei pe adresa [email protected] și îi găsiți articolele pe selftalks.ro.