În următoarele 7 minute vei afla:
– Ce înseamnă reprimarea autenticității și ce efecte poate avea ea.
– Care sunt consecințele exprimării autenticității în cuplu.
Dintr-o perspectivă generală, nevoile noastre emoționale sunt împărțite în două mari categorii, doi piloni pe care ne sprijinim viața încă din momentul concepției noastre și pe tot parcursul ei: nevoia de atașament, iubire, conexiune și nevoia de autonomie, independență.
Toți psihologii și terapeuții lumii contemporane au vorbit despre aceste nevoi, fiecare în termenii lui: Franz Ruppert a vorbit despre simbioză și autonomie, Murray Bowen aduce în prim plan conceptul de Sine diferențiat, versus Sine nediferențiat, Gabor Mate numește nevoia de atașament și autenticitate, Esther Perel pune în lumină loialitatea și autonomia și una dintre întrebările ei bine cunoscute este: ”Ai fost crescut pentru loialitate sau autonomie?”, iar Diana Vasile (președinta Institutului pentru Studiul și Tratamentul Traumei) menționează des în prezentările ei ”nevoia de împreună și nevoia de separat”.
Navigarea sau experiența oricărei relații pune în mișcare și forțează cele două mari nevoi să danseze sau să se lupte, după caz. Însă tipul de relație unde dinamica lor este cea mai fină este relația de cuplu. Aici nevoia de intimitate, atașament, conexiune și cea de a ne găsi propria voce, individualitate, care să ne exprime valorile, convingerile și alegerile se iau la trântă în fiecare zi. Și una este să fii autentic și să fii cine ești tu cu adevărat, când ești pe salteaua de yoga sau în grupul de baschet cu care joci constant, și alta când ești cu partenerul tău în bucătărie, la finalul unei zile pline de lucru.
- Cum arată atașamentul pe parcursul vieții noastre?
- De ce este vital atașamentul încă de când suntem mici? Și ce descoperim legat de atașament atunci când suntem adulți, în relațiile de cuplu?
- Și cum de autenticitatea și propria voce se pot pierde sau diminua, ani mai târziu, când intrăm într-o relație de cuplu?
- Și care sunt câteva exemple de acțiuni sau strategii care reglează și susțin nevoia de autenticitate, în timp ce păstrăm atașamentul?
Să le luăm pe rând și să facem o mică incursiune în copilărie fiecăruia, acolo unde există bazele atașamentului și relaționării pentru noi toți și unde poate fi identificată sursa conflictului dintre simbioză și autonomie.
Ceeane face pe noi oamenii să ne naștem, să trăim și să creștem în relații este capacitatea și nevoia înnăscută de a ne atașa de o altă ființă umană. Și pentru că suntem născuți pentruconectare (wired for connection este expresia originară în engleză) suntem și programați să păstrăm acele relații de atașament cu orice preț pentru supraviețuirea noastră (cel puțin când suntem copii). Atașamentul este astfel o dinamică fundamentală în viața umană, iar Gabor Mate îl prezintă ca ”forța gravitațională care te trage către mama sau o altă persoană pentru a fi ținut, iubit hrănit și protejat”.
Fiecare dintre noi, atunci când am fost copii, am putea spune că ”am fost atașament” în forma cea lui mai pură. N-am fi putut trăi fără ca cineva să fie lângă noi și de care să ne legăm. Creierul și psihicul nostru nu s-ar fi putut dezvolta în absența atașamentului. Dacă scopul atașamentului, atunci când eram copii, era ca cineva să aibă grijă de noi, pe măsură ce creștem, scopul atașamentului devine ca și noi să avem grijă de cineva. Și cu cât contextul de viață în care creștem și dinamica unei familii este mai perturbată, cu atât forma de atașament pe care o ”interiorizăm” ca adulți este mai dezorganizată. Astfel că întreg sistemul nostru nervos și modul cum ne reglăm emoțiile, reacțiile și nevoile ulterior în relații are la bază atașamentul din familia de origine.
Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.
→ Săptămânal la tine în inbox.
Însă noi venim pe lume și cu o altă nevoie, pe care natura a înrădăcinat-o adânc în psihicul nostru pentru un motiv întemeiat. Vă puteți imagina un bebeluș de câteva luni care întinde mâinile la anumite jucării sau întoarce capul insistent într-un anumit moment când este hrănit? Și acestea sunt doar exemple ale autenticitățiinoastre de suprafață, timpurii și care n-au la bază încă o creștere psiho-fizico-emoțională. În profunzime, autenticitatea este nevoia de a fi în contact cu noi înșine și cu sentimentele, emoțiile, gândurile și simțirile noastre profunde. Autenticitatea se referă și la abilitatea de a fi prezenți cu toată ființa în viața noastră, conectați la corpul și psihicul nostru, la instinctele noastre ( la care Gabor Mate se referă prin gut feelings), în timp ce suntem implicați și atașați de oameni semnificativi din viața noastră. Specia umană n-ar fi supraviețuit în sălbăticie dacă n-am fi fost conectați la prezentul pe care-l trăiam și la instinctele noastre, și deopotrivă atașați de părinții și tribul din care făceam parte.
Când apare ruptura în noi și conflictul dintre atașament și autenticitate? Când își pierd oamenii vocea interioară sau se pierd pe sine și trăiesc mai mult pentru exterior și pentru ceilalți, decât pentru sine? În toate contextele traumatice în care trebuie să supraviețuiești, cum ar fi abuzurile severe (emoționale, fizice, sexuale), pierderile, abandonul sau boala părinților, adică toate contextele care nu asigură un nivel de siguranță și atașament necesar dezvoltării psiho-fizico-emoționale firești.
Însă nu trebuie să fi fost abuzat pentru ca nevoile tale emoționale să NU fi fost îndeplinite. Neîndeplinirea nevoilor înseamnă frustrare, iar frustrarea se trăiește, se simte și se exprimă cu un sentiment de furie. Dar ce se întâmplă dacă furia ta sau exprimarea durerii și a nemulțumirii amenință relația de atașament cu părinții tăi? Dacă, de exemplu, părinții erau stresați, ocupați, amorțiți sau nu erau prezenți emoțional pentru tine și cum te simțeai tu cu adevărat? Și tu ai primit mesajul că ”nu este bine” să ai acele emoții și reacții pentru că părinții sau îngrijitorii tăi nu se pot descurca cu ele și astfel relația de atașament este amenințată? Conflictul interior inconștient, foarte puternic care poate să apară este următorul: trebuie să rămân atașat, dar dacă rămân autentic, nu voi mai fi atașat, iubit sau relația de atașament va fi în pericol. Ce opțiuni am?
În astfel de condiții de dezvoltare, psihicul copilului, și ulterior al adultului, va alege (fără să fie o alegere conștientă, de fapt), atașamentul, iar reprimarea autenticității devinemecanismul de supraviețuire. Ce înseamnă reprimarea autenticității? Înseamnă că, ori de câte ori o să fii în situații când emoțiile tale rănite și reprimate ies la suprafață, vei simți de fapt frica și anxietatea pe care supraviețuirea o pune mereu în mișcare, pentru a te proteja în continuare de durerea, frica, neputința pe care ai simțit-o la început, când nu ai avut nevoile emoționale îndeplinite. Iar emoțiile și sentimentele autentice ți-ar putea provoca, culmea, multă agitație și chiar frică pentru că ele ar putea în prezent să amenințe stabilitatea și siguranța atașamentului, în orice relație, dar mai cu seamă în relația de cuplu. Iar frica centrală care se repune în scenă, la fel ca atunci când erai copil, este că fără acea relație de atașament nu ai putea trăi. Descopăr de multe ori în procesele de terapie individuală o frică foarte puternică de respingere și abandon, echivalente cu o frică de moarte, în contextul în care relația este amenințată.
Douăzeci sau treizeci de ani mai târziu, adult fiind, este foarte posibil să te simți în pericol și anxios când o să simți că pierzi atașamentul în orice fel de relație. În toate relațiile o să avem ulterior un conflict între atașament și autenticitate, sau între interior și exterior manifestat sub diferite fațete: people pleaser, over achiever, top performer, ”mama răniților”, ”personalitate needy, dependentă” sau cristalizarea unor personalități evitante, care evită intimitatea și preferă izolarea socială.
Unul dintre reglajele semnificative în raport cu nevoia de a fi autentici și conectați la Eul și voința noastră este reconectarea la capacitatea de a spune NU. Pentru unii clienți de-ai mei chiar cuvântul „NU” trezește frică. Însoțit de multă, extrem de multă vinovăție. Și pentru a nu simți vinovăția, poate vor continua să spună „Da” când, de fapt, există un „Nu”, acolo în interior. Însă și când spun ”Da”, fără să fie ”Da”, se însoțesc de multe resentimente, frustrări și negativitate care pot fi descărcate, mai devreme sau mai târziu, tot în ”cârca” partenerului de cuplu. Tot Gabor Mate spunea că ”Dacă există posibilitatea alegerii între resentimente și vinovăție, alege vinovăția de fiecare dată! Nu-ți fie frică de vinovăție.”
Și pentru că ”nu vom descoperi cine suntem cu adevărat stând singuri în vârf de munte și meditând sau devenind introspectivi, oricât de utile ar fi aceste exerciții” și ”calea cea mai nobilă spre descoperirea sinelui trece prin relațiile noastre cu alți oameni” (Harriet Lerner, în Dansul Relațiilor. Cum să vorbim când ne simtim furioși, răniți, speriați, frustrați, jigniți, înselați sau disperați), următoarele elemente reglează nevoia de autenticitate, în timp ce lucrează la relația de atașament cu partenerul:
- Cunoașterea propriilor limite, valori, credințe și priorități. Altfel spus, să investesc timp, energie și efort pe calea propriei dezvoltări personale și cunoașteri de sine, pe parcursul cărora îmi voi da seama ce am nevoie să primesc, să refuz, să ofer și să cer de la mine și de la partener.
- Să ascultăm, să ascultăm și iar să ascultăm cu toate simțurile treze! Să-l ascultăm pe celălalt și pe noi înșine! Poate că a venit vremea să exersăm cu toții tăcerea mai mult decât vorbirea.
- Să fim deschiși cu adevărat la experiențe noi și să ne manifestăm curajul de a experimenta lucruri noi, nefamiliare. De multe ori, există o prăpastie între ceea ce spunem și ceea ce simțim cu adevărat, astfel că doar experimentarea noului și necunoscutului ne poate ghida către un sine și o voce interioară pe care să ni le descoperim.
Fără doar și poate, a fi autentic în relația de cuplu are și consecințe. Poate partenerul tău se va supăra și-ți va reproșa schimbarea și te va considera ”egoist/ă” și nu va fi deloc empatic și imparțial. Orice schimbare consistentă în psihicul unui partener va declanșa, cu siguranță, o reacție în celălalt. Nimeni nu poate deveni altcineva peste noapte, astfel că cel mai probabil partenerul tău va avea suficient răgaz să te cunoască și să se obișnuiască cu vocea ta autentică și cu manifestările tale diferite. Mai important decât cum o să vadă celălalt schimbarea la tine este, însă, să observi cum este pentru tine să începi să simți și să fii autentic. Nu pune de la început presiune pe tine. Observă doar tensiunea în tine. Și atunci când iei decizia de a renunța la autenticitate, măcar fă-o în mod conștient în loc de automat. Doar fii conștient și apoi fii conștient de ceea ce se întâmplă cu tine în interior.
Și, în mod ideal, când intrăm în relații de cuplu avem nevoie ca autenticitatea noastră să nu ne amenințe atașamentul și relația cu partenerul. În același timp, avem nevoie atât în plan individual, cât și în cuplu, de perioade alternative de dezvoltare, creștere și de echilibru. Creșterea corelează cu autenticitatea și echilibrul cu atașamentul și siguranța. Trăim astfel un dans fără sfârșit între ”schimbare și statornicie, asemănător ancorei și valurilor” (Esther Perel).
Citește și:
Care este stilul tău de atașament?
De ce ne alegem parteneri nepotriviți și cum putem schimba asta?