În următoarele 5 minute vei afla:
– De ce nu poți găsi consolare în vorbele celor apropiați atunci când te confrunți cu dispariția unei persoane apropiate.
– Cum poți evita întrebarea ”De ce eu?”.
Ce ai zice dacă ai afla într-o zi că o persoană dragă sufletului tău, apropiată sau cunoscută primește vestea cumplită a unui diagnostic crunt, nemilos și fără de scăpare? Mai auzisei astfel de vești și cu alte ocazii. Despre mame pierdute sau tați, soți sau iubiți, copii sau frați. Unchi sau mătuși, prieteni sau cunoscuți. Însă de fiecare dată când apăreau, erau cumva situate într-un plan al orizontului, pe care-l țineai sau care te ținea situat atât de departe. Te clătinau în schimb, ceva vreme. Câteodată destul de intens. Alteori suficient cât să te îngrozească. Să te așeze grăbit corporal în poziția fătului sub învelișul plăpând al așternuturilor tale.
Apoi te surprindeai trezit de ziua în care-ți apăreau, din senin cu sprijinul nestrigat din neant ”ajutoarele”: rude, prieteni și cunoscuți. ”Ce e viața, frate?”, ”Păcat!… S-a dus, iar noi am rămas cu durerea”. Ascultai, ca pe un refren melancolic, sfaturile. Credeai cumva cu întreaga ta ființa că divinitatea veghează, lăsând oamenii să se bucure, ca și cum ar putea fi întrebați în legătură cu alegerea momentului în sine. Și, oricum, asta clar nu ți se va întâmpla tocmai ție. Sau poate, pur și simplu, erai atât de sigur de tine, încât alimentai de fiecare dată conștiincios doza tuturor scenariilor de bine, pe care le cuprinsesei sub umbrela propriul tău scut. Și nici macăr nu bănuiai că, într-una din zile, vei fi chiar tu ”alesul” durerii și frustrării infinit resimțite. Poate chiar primul căruia i s-a adus la cunoștință. Cu ton stins, deznădejduit, empatic sau fără. Dur sau vag. Ce mai contează?! Tot ceea ce-ți mai amintești legat de acele momente era că ele, urechile tale, nu erau singurele care nu te mai ascultau. Întregul trup ți se prelingea înainte să lupte, să fugă sau să capituleze, căutând cu disperare să se agațe de ceva. De cineva sau de orice amănunt cât de mic, care să te scoată din agonia coșmarului trăit cu pleoapele deschise, în care tot tu erai cel care vedea negrul din fața propriei retine.
Cine nu și-ar fi dorit să găsească leac în momente de cumpănă? Soluții minune, tratamente revoluționare, medici grozavi, echipamente de elită și/sau plante miraculoase? Până la toate astea, te întorceai de fiecare dată înapoi în inima ta sfărâmată și împietrită. Bătăile ei erau cele care-ți apăreau asurzitor comutate în a simți un întreg batalion de luptă al soldaților deghizați în gândurile mânioase regresate în neputință. ”De ce? De ce acum? De ce aici? De ce așa?”. Și nu conteneau să apară în replică și vorbele vagi, menite, chipurile, să te liniștească. Din capul tău sau din jurul tău dar care nici măcar nu-ți atingeau durerea.
Treceau cu mult prea departe de ea: ”Așa a fost să fie!”, ”Așa a vrut Dumnezeu!”, ”Timpul le va vindeca și le va așeza pe toate”, „Nu te mai gândi la asta, trebuie să fii puternic!”. „Care timp? Care Dumnezeu?” răspundea simultan întrebărilor, în tandem și ecou, mânia din tine. Vorbele bune ale apropiaților bine intenționați, neputincioși în fața propriilor suferințe și în fața suferinței tale, te lăsau la fel de neconsolat în fața eșecului lamentabil. Cumva și intențiile lor bune te conduceau tot în infern. Iar asta ți se întâmplă pentru că era suferința ta. Modul în care gândeai despre acea situație te împinsese, treaptă cu treaptă, spre disperarea de a-ți amputa nevoile cu atâta repeziciune. Te plângeai pe tine și nici măcar nu-ți dădeai seama ceea ce-ți făceai, căutând calea bătătorită și cea mai cunoscută a minții tale de a face față pericolului ce-ți submina existența.
Ce ai zice dacă ai afla într-o zi că o persoană bolnavă fizic se vindecă nu doar când boala stagnează sau este lecuită? Chiar dacă corpul fizic este cel care se pierde, inima este cea care se vindecă, se deschide, se acceptă și/se iartă. Privite din perspectivă ezoterică, multe din greutățile vieții dezvăluie ocaziile pe care le oferă genul acesta de vindecare în ceea ce privește schimbarea profundă de conștiință. Este cea care menționează șase premise de bază: vindecarea profundă presupune o schimbare de atitudine. Vindecarea unei afecțiuni sau boli nu înseamnă neapărat că a avut loc vindecarea cu adevărat importantă. Cum persistența bolii, chiar și în situația morții, nu înseamnă că vindecarea nu a avut loc. În plan emoțional, cu cât trauma e mai mare, cu atât și potențialul unei vindecări semnificative este mai mare. La nivelul credințelor, cu cât există o distorsiune mai mare a setului de convingeri, cu atât vindecarea este mai profundă dacă se intervine în a se corecta distorsiunea. Și cea din urmă premisă ne reamintește că vindecarea individuală influențează concentric vindecările omenirii și ale planetei.
Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.
→ Săptămânal la tine în inbox.
Cum să te pregătești pe tine? A te jeli sau a te menține prizonier al întrebării ”de ce?” în urma bătăliei istovitoare nu ajută. Și asta pentru că te întoarce la neputința copilului de odinioară, încă existent în mintea ta, speriat să diferențieze binele de rău sau cauza de efect. Ce ai zice dacă ai afla, într-o zi, că mai ai un an de trăit? Care ar fi toate acele lucruri pe care le-ai mai face și cu cine? Cu ce persoane te-ai mai întâlni? Ce lucruri nespuse ai spune și cui? Ce activități și acțiuni ai mai face? Ar fi diferite cu mult de cele cu o lună înainte să mori? Dar cu o zi? Dar de cele ale ultimelor tale momente? Ai dori să se spună ceva anume despre tine, atunci când tu nu vei mai fi? Și dacă da, ce anume?
Din toate răspunsurile derulate în minte și simțite în adâncul inimii tale, ce anume crezi că te împiedică pentru a le îndeplini? Persoana dragă/apropiată ție este și va rămâne veșnic cuprinsă în sălașul inimii tale, alegându-te pe tine să asiști în întregime la procesul vindecării sale profunde, menite să-i onoreze viața. Încă mai poate să-ți vorbească despre asta sau poate că nu. Iar acum cel care știe ești tu. Și ca și tine, ca noi toți, nu știe când anume și cum anume pleacă. Cert este că te-a ales pe tine sau v-ați ales reciproc. Și doar privind înăuntrul ființei tale eliberezi judecata și-ți recapeți puterea. Îți va fi necesară în a-i oglindi acceptarea. Oamenii dragi nu ne aparțin. Nu ne-au aparținut niciodată. Au trecutul lor, experiențele și amintirile lor, au calea lor. Ei ne-au ales pe noi, în drumul lor, pentru ca împreună să înălțăm vindecarea. Și abia când ai conștientizat asta, ai permis acceptării să inunde cu iubirea veșnică și fără de sfârșit inimile voastre.
Citește și:
Trăiesc (izolarea) la timpul prezent
Lecții de la filozofii antici pe care le poți aplica în viața de zi cu zi