În următoarele 3 minute vei afla:
– De ce este important să-ți accepți cu trecutul.
– Care este motivul pentru care copiii trebuie încurajați să se îmbrace și să se încalțe singuri.
Relația mea cu greșeala a început demult. Tare demult, cum spune un cântec. Cel mai probabil nici nu pot identifica momentul acela. Posibil să fi fost când am scăpat ceva din mână sau când o mișcare a mea m-a pus în pericol, bebeluș fiind.
Un adult era acolo să mă corecteze, să strige: “Nu! Așa te lovești!”. Apoi mi-a zâmbit, m-a îmbrățișat, iar eu am început să scriu ceva linii de cod empirice în creierul meu.
Am vrut să mă încalț singură, să mă îmbrac și cred că n-am fost lăsată, pentru că nu era bine. Câteodată, îmi luam încălțămintea invers, pantalonii pe dos și, de multe ori când mâncam, murdăream tot ce era prin jur și pe mine. Eram însă constant corectată. Ca să învăț cum trebuie să fac. Uneori, eram corectată cu răbdare, însă poate de mai multe ori, nici nu mai eram lăsată să încerc. Pentru că greșeam. Și pentru că greșeala nu era acceptată. Pentru că era mai rapid să fiu îmbrăcată, decât să stea cineva după mine în ritmul meu, cu un rezultat probabil prost. Prost, pentru că nu era cel așteptat.
Am continuat să scriu linii de cod peste cele deja existente. Din școala am învățat că, dacă nu iau 10 sau dacă cineva a luat nota mai mare, sunt de fapt un pierzător.
Au devenit parte din profilul meu, din caracterul meu, care prefera să nu facă ceva dacă nu era perfect. Și mă mândresc cu perfecțiunea mea. E perfectă. Iar când nu este, mă condamn.
“- Bravo! Felicitări! Serios? Iar? Cum reușești de fiecare dată?! Cum să faci așa ceva? Incredibil!”
Asta sunt eu, vorbind cu mine și adresându-mi cuvinte “încurajatoare” atunci când greșesc ceva. Iar când știu că asta va afecta în oarecare măsură relațiile pe care le am sau am stricat ceva, pot deveni chiar mai vehementă. Pentru că, nu-i așa?!, pot schimba ce tocmai s-a întâmplat.
Ce fac, în schimb, când reușesc să duc la bun sfârșit un proiect? Nimic. E normal să fac bine, să am rezultate și să avansez. Ce ar trebui să fac? Să mă laud? Doar nu e ceva special. Am avut noroc. Chiar, oare cum de mi-a ieșit?
Au devenit certitudini gânduri ca: “Atunci când greșesc, sunt atenționată, sancționată sau poate chiar exclusă dintr-un grup”. Aceste gânduri vin cu emoții de intensități diferite. De la o ușoară jenă sau chiar indiferență fals afișată, la vinovăție, remușcare, respingere. Toate aceste emoții au un impact major, sunt emoții puternice, ce lasă urme și sapă adânc în noi. Nu sunt recunoscute cu ușurință, pentru că ne pun în situații vulnerabile. Iar vulnerabil e rău. Vulnerabil e slab și e pierzător. Vulnerabil e nota 9, atunci când altcineva a luat 10.
Găsim și inventăm constant metode de a fugi de ele. Îi învinovățim pe alții pentru ce nu reușim să ne asumăm, sau pentru ce e prea mult de dus pentru noi. Aparent.
Tot noi le ducem, doar că nu recunoaștem sau poate, de multe ori, nici nu știm că le ducem. Pe măsură ce cresc în intensitate, emoțiile devin și mai putin dezirabile, ceea ce ne face să le ascundem cât mai profund prin cotloanele sufletului nostru. Iar acolo, vin și mai adaugă ceva date peste liniile de cod deja scrise.
Greșeala nu este acceptată, adevăr universal valabil impregnat de-a binelea în credințele noastre.
Te îndemn, însă, să-i dai o șansă. Să-i dai voie și să-ți dai voie să o accepți lângă tine. Să faci pace cu ea și să înțelegi că, orice ai încerca, ea va fi prezentă, iar calea către perfecțiunea la care tindem de multe ori trece tocmai prin greșeală. Mai mult, aceasta vine cu avantaje.
Cel care o acceptă în viața lui este cel care:
- pune mai multă valoare pe “hai să încerc”;
- lasă perfecționismul la o parte și face loc spontaneității și creativității;
- știe că multe dintre marile descoperiri au fost făcute din greșeală;
- e blând cu el însuși, atunci când lucrurile nu ies perfect, și găsește metode creative de a-și lega șireturile la adidași;
- crede în greșeală și în potențialul fantastic din spatele lui “accept că greșesc”, pentru că așa învăț calea mea;
- crede că există o soluție în orice situație;
- își dă voie să aiba mintea deschisă și să încerce și altceva, indiferent de reguli;
- face loc pentru inspirație, joc, altfel și nou;
- îi oferă înțelegerea și respectul cuvenit asemenea partenerului căruia i-a spus ”da, până când moartea ne va despărți”;
- știe că, după momentul acela, nu mai există greșeala și poate și-ar fi dorit să mai aibă șansa de a face una.
Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.
→ Săptămânal la tine în inbox.
Și, poate cel mai important, acceptă greșeala ca pe o constantă în viață.
Greseala este trecut și trecutul nu poate fi schimbat.
Poate fi acceptat.
Poate fi iertat.
Poate fi imblanzit.
Greșeala aparține unui “eu” ce nu mai există acum. Aparține unui “eu” care acum percepe că a greșit. Care vede și simte clar că există altă variantă. Și-mi doresc să cred că aparține unui “eu” care acum înțelege că e mai bun. Și este mai bun pentru că este capabil de iertare. Un “eu” ce se acceptă cu cicatrici și fără machiaj.
Fiecare dintre noi acționează având la bază o intenție pozitivă, așa cum susține unul dintre principiile NLP. Tu, în momentul acela din trecut, ai făcut tot ce ai știut mai bine.
E primul pas: Uită-te la tine cu un strop de înțelegere. Ești om. Ai gresit. Spune-mi, te rog, ceva mai normal decât atât! Ceva mai prezent și constant în viețile noastre!
Am o vorbă pe care o repet mereu, când mă întâlnesc cu oameni care se condamnă constant, prea mult, prea des: “Fii blând cu tine!”.
Pasul doi: întreabă-te! Ce spune despre mine faptul că-mi fac atâtea griji?
Cum pot să-mi accept greșeala? A cui iertare o caut? De multe ori, este chiar vorba despre a te ierta tu pe tine și de a accepta.
Pasul trei: învață. Înțelege ce a schimbat în tine situația respectivă. În ce fel te-a modificat? Cum poți face mai bine data viitoare? În ce fel ai devenit mai bun?
Greșelile vin cu lecții valoroase și, pe măsură ce încercăm să le ascundem, să nu le recunoaștem, lecțiile ce ar fi trebuit să ni se arate se ascund sub munți de vinovăție, frustrare sau furie.
Greșelile sunt trecut. Iar cu trecutul e nevoie să facem pace. Doar așa putem spera la un viitor frumos, asumat, matur emoțional.
Greșelile sunt trecut. Iar trecutul nu poate fi schimbat. Poate fi ascuns, îngropat, refuzat, respins, însă toate aceste reacții sunt plasturi puși peste o rană gravă. Nu vindecă. Nu ajută. Nici măcar nu acoperă complet rana.
Greșelile sunt trecut. Sunt, însă, și lecții, sunt și oportunități de mai bine. Cum și dacă le dai voie ține de prezent, prezent care influențează ceea ce urmează. Influențează viitorul, singurul cu potențial de pe axa timpului.
Însă decizia de a face sau nu pace cu greșelile tale o poți lua acum. Iar decizia aceasta este a ta, negreșit.