În următoarele 5 minute vei afla:
– De ce sunt copiii, indiferent de vârstă, oglinda familiei din care vin.
– Cum încurajăm, fără să vrem, comportamentele indezirabile ale adolescenților.
Adolescența este etapa care marchează vârsta marilor transformări, în care copilul încearcă să-și creeze propria identitate și să-și găsească rolul și locul în această lume.
Pe drumul către maturizare, tânărul are nevoie să știe că noi, părinții lui, îi vom fi aproape, că îl susținem, îl încurajăm, îi oferim libertatea după care tânjește. Însă, are nevoie, în același timp, să-i punem limite sănătoase, care să-i permită să-și descopere în siguranță propriul stil, propriile valori.
De ce joacă un rol major copilăria mică
Fundația unui stil de viață sănătos a fost pusă în primii 7 ani de viață. Este perioada în care copilul a învățat, privindu-ne pe noi, cum să relaționeze cu cei din jur, care sunt acele valori și credințe specifice familiei noastre, cum facem față provocărilor. Oricât de mult ne-am dori să-i protejăm întreaga viață, realitatea este că nu putem fi permanent în preajma lor, așa că cel mai bun lucru pe care-l putem face este să-i încurajăm, încă de mici, să ia propriile decizii, să-i învățăm să gândească și să se comporte în mod independent, să le transmitem că sunt capabili și că se pot descurca în orice situație. De asemenea, în această etapă este important să-i facem să simtă că pot păstra și ei controlul. De exemplu, dacă simt că lucrurile nu se îndreaptă într-o direcție bună, când discut cu fiul meu adolescent, îl intreb: ”Ce ai face tu dacă ai fi in locul meu?”. De foarte multe ori, el a venit cu răspunsuri la care eu nu m-aș fi gândit vreodată.
Nevoia de iubire rămâne aceeași
Adolescenții, deși au tendința de a se distanța de noi, au aceeași nevoie de a fi iubiți, de a simți că sunt importanți pentru noi, că aparțin familiei și că vor beneficia de sprijinul nostru. Este vârsta la care au, în continuare, nevoie intensă de părinți profund iubitori, dispuși să-i asculte și să-i înțeleagă. Multe din solicitările pe care le primesc la cabinet au la bază lipsa de cooperare între copil și părinte.
Cel mai des, părinții se plâng: ”Nu știu ce să mă mai fac cu el! Am încercat tot ce se putea încerca. Nu reușesc să-l determin să facă nici cele mai simple lucruri: să se trezească dimineața, să-și îndeplinească atribuțiile pentru școală, să nu mai petreacă atât de mult timp pe dispozitivele electronice. I-am oferit tot ce a avut nevoie și, cu toate astea, el nu vrea să înțeleagă că dacă nu ascultă, nu va ajunge bine!”.
Pe de altă parte, copiii îmi spun: ”Părinții îmi cer să le povestesc ce se întâmplă la școală, cum este relația mea cu prietenii mei. Dar cum le povestesc ceva ce nu este pe placul lor, imediat mă ceartă sau mă pedepsesc, iar asta mă determină să ascund lucruri și să nu mai vin către ei când am o problemă”.
Să privim lucrurile și din perspectiva adolescenților!
De asemenea, copiii se plâng că nu sunt ascultați, că nu sunt înțeleși și că părinții sunt mai atenți la ei atunci când fac ceva nepotrivit, mai degrabă decât atunci când obțin un rezultat bun la școală sau când au un comportament dezirabil. Ce ar trebui să avem în vedere noi, părinții, este că acel comportament căruia îi acordăm atenție, va fi repetat de copilul nostru, deoarece scopul neconștientizat al lui este să beneficieze de atenția părintelui. Pentru el nu contează în ce mod o obține. Copiii învață, încă de la vârste foarte mici, cum să se poarte cu fiecare membru al familiei pentru a obține ce-și doresc.
Ei sunt conectați la emoțiile părinților.
Simt când părintele nu este sigur pe ce spune, când are îndoieli, când nu este consecvent, când îi cere lui să facă lucrurile într-un anumit fel, dar pe de altă parte, părintele face exact invers decât i-a solicitat copilului să facă. O altă situație cu care mă confrunt des este lipsa de înțelegere între părinți în privința regulilor, a limitelor sănătoase, de care copiii au atât de multă nevoie pentru a se simți în siguranță. Este de-ajuns ca părinții să-și expună opiniile divergente în fața copilului pentru ca acesta să devină și mai necooperant, să creeze o alianță cu părintele cu ale cărui idei rezonează mai mult și, în felul acesta, să fie în pericolul de a nu reuși să aibă claritate în privința dirijării lui în direcția care să-i ofere mulțumire pe termen lung.
Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.
→ Săptămânal la tine în inbox.
Cooperarea este secretul unei relații sănătoase
Cooperarea se învață în familie, privind pentru început la modelul părinților, la felul în care ei interacționează unul cu celălalt, la atmosfera respectuoasă și încurajatoare sau, dimpotrivă, tensionată și rece. Ce putem face noi, căci tot vorbeam mai devreme despre faptul că al nostru copil este conectat la emoțiile noastre, este să avem grijă să fim bine noi cu noi.
Se întâmplă deseori să-i întreb pe părinți dacă ar fi mulțumiți ca fiul sau fiica lor să se comporte similar cu ei, când vor fi adulți, în privința grijii față de sine, a raportării la relațiile cu cei din jur și la modul cum se implică în sarcina muncii. De cele mai multe ori, răspunsul este NU.
Atunci le transmit că de aici trebuie să începem. Pentru a putea crește copii cu interes social, mulțumiți de ei și de felul în care se descurcă în societate, trebuie să fim noi adulți echilibrați, să le permitem copiilor să învețe cum să rezolve problemele independent, ca la sfârșitul anilor de formare să ne asigurăm că știu că sunt capabili nu doar să se descurce, ci și să reușească. Adevărul simplu este acesta: copilul construiește cu ce găsește, așa că vă sfătuiesc să-i oferiți un mediu bun și sănătos pentru a crește și a se dezvolta armonios.
Să fiți bine cu voi și cu cei din jurul vostru!
Citește și:
Dictatura școlii pe grabă: de ce era nevoie (mare) de vacanța intersemestrială