În următoarele 3 minute vei afla:
– De ce să te uiți la știri fără sonor.
– Ce comunici atunci când crezi că nu comunici deloc.
Ai întâlnit vreodată pe cineva cu care să simți că te potrivești din prima? E ca un clic, ca o piesă de puzzle decupată perfect pentru locul în care o așezi, fără niciun efort. Dacă ai sta să revezi momentele de la început, ce intuiești că a făcut lucrurile să meargă atât de ușor în legarea acelei relații?
Cel mai probabil, ar trebui să ne concentrăm pe un cumul de factori: subiectul abordat, contextul, tonul, felul în care ne-am strâns mâinile când am făcut cunoștință. Și conversația care a curs fără efort. Ne place sau nu să vorbim, cert este că vorbitul reprezintă un liant social super important. Ți se întâmplă să nimerești în lift cu un vecin sau un coleg taciturn și să numeri în gând secundele, sperând să ajungi la etajul vizat cât mai repede? Dar și să nimerești cu persoana de care parcă nu te-ai mai despărți, așa că mai povestiți puțin din ușa liftului? Ce face lucrurile atât de diferite?
Subiectele și limbajul corpului
Contează, poate, cel mai mult. Indiferent dacă ești într-un mediu profesional sau personal, subiectele care fac conversația să curgă pornesc de la întrebări la care interlocutorul chiar vrea să răspundă și nu o face din pură complezență.
Unul dintre subiectele care funcționează, în cele mai multe cazuri, sunt copiii. Atenție: nu un monolog despre propriul copil și talentul său la violoncel, ci o întrebare deschisă despre copilul sau copiii persoanei cu care legi discuția, care va crea contextul unei discuții relaxate, dacă dozezi corect timpul alocat ascultării și vorbitului (ascultarea este sfântă, însă devine bizară dacă se prelungește prea mult).
Adăugăm în scenă limbajul corpului: este cel mai bun prieten, dar și un mare trădător. Oricâte exclamații admirative ai emite, dacă îți privești ceasul din minut în minut sau adopți o poziție cu brațele ferm închise peste piept, e limpede că încântarea nu e autentică. Pentru a deveni mai atent la limbajul corpului, privește un film cu sonorul dat pe mut și nu citi subtitrările, dacă există. Sau urmărește știrile, tot fără sonor. Vei observa cât de mult exprimăm, de fapt, fără vorbe.
Tonul, ritmul, energia
Cu prieteni vechi, cu care ne simțim în largul nostru, suntem relaxați și nu forțăm nota. Pauzele de liniște nu ne sperie, ne relaxează. Suntem împreună, deși nu vorbim într-una și putem vorbi într-una fără să spunem nimic. Ți se întâmplă să stai 40 de minute la telefon cu o prietenă și apoi să nu poți reda conținutul conversației?
Perfect: avem nevoie de conectare socială, iar ceea ce comunicăm este, de fapt, pretextul. Miza reală a conversației este despre a ne ține companie, nu despre a ne informa. Și în conversațiile pe care le ai cu oameni care nu sunt în cercul foarte apropiat de prieteni funcționează același mecanism: nu te grăbi să umpli fiecare secundă de tăcere, relaxează-ți vocea, zâmbește când îți vine să zâmbești, dar nu forța nota. Când păstrăm starea autentic relaxată, creăm un firesc în care oamenii se simt în largul lor.
Lungimea de undă
În principiu, ne validăm opiniile și punctele de vedere schimbând informații cu oamenii din jur (chiar și cu cei pe care nu-i credităm). Însă această realitate personală se naște nu doar din schimbul de informații sau opinii, ci și din modul în care curge conversația: poți fi pe aceeași lungime de undă și cu o persoană cu care nu împărtășești toate punctele de vedere.
Lungimea de undă comună ține de ceva intangibil, visceral, intuitiv, construit în jurul unei teme de conversație care interesează ambii interlocutori, chiar și cu puncte de vedere diferite (doi oameni pasionați de politică, dar cu simpatii diferite, au mai multe șanse să găsească o lungime de undă comună decât o persoană pasionată de politică și una complet dezinteresată de subiect).
Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.
→ Săptămânal la tine în inbox.
Crearea raportului
În NLP (programare neuro-lingvistică), pornim de la o axiomă a comunicării bătută-n cuie de psihoterapeutul Paul Watzlavick: ”Nu poți să nu comunici”. Practic, inclusiv tăcerea comunică ceva, iar modul prietenos, ostil sau indiferent în care te raportezi la interlocutor comunică, de asemenea, mesaje (vrem, nu vrem).
Când stabilești raportul cu cineva, ia în calcul cooperarea, deschiderea și afilierea (autonomia, competența și subiectele comune având un rol de luat în calcul, la rândul lor). Când vorbim despre cunoștințe noi (cum era pe vremuri, în contextul unei ieșiri într-un loc unde nu cunoșteai pe nimeni – ce stinghereală! Îți amintești?), este esențial să stabilim acel raport de comunicare repede și eficient. Nu uita că transmiți ceva chiar și când îți propui să nu transmiți nimic, iar subiectele generale se pot susține cu păreri personale care să le dea valoare umană și căldură.
Dana Olariu, psihoterapeut, explică, din experiența sa de lucru cu oamenii:
Calitățile de comunicator pe care le putem cultiva
În funcție de rolul pe care-l avem în discuție, cel de comunicator sau de ascultător, contează cum știm să transmitem un mesaj, pe de-o parte, și cum știm să preluăm un mesaj, pe de alta. Atunci când sunt eu cel care vorbește, e important să vorbesc clar, să mă asigur că celălalt înțelege, să mă uit în ochii lui, arătându-i astfel că n-am doar nevoia de a vorbi, ci și dorința de a-i vorbi lui.
De partea cealaltă, contează modul în care ascultăm. Cu atenție, cu interes. Îi arătăm că ne pasă atunci când îl ascultăm, uitându-ne în ochii lui și urmărind mesajul pe care vrea să-l transmită. De multe ori, suntem mai concentrați pe răspunsul pe care ar trebui să-l dăm decât pe conținutul mesajului celuilalt. Ajută, de asemenea, să fim autentici, sinceri și să nu dăm un răspuns doar de dragul de a-l da.
Elementele care îngreunează comunicarea
Poate fi ceva din noi, din trecutul nostru sau experiențe neplăcute pe care le asociem cu situația sau cu persoana respectivă, proiecții pe care le facem asupra ei. Sau pot fi chestiuni legate de acea persoană: fie valori diferite, fie comportamente pe care le observăm, cum este, de exemplu, agresivitatea, pe care fie considerăm că nu le putem duce, fie nu dorim să le experimentăm.
Cum ne temperăm teama de respingere
Teama de respingere e un subiect complex, căci își are rădăcinile în experiențe timpurii din viață și creează și foarte multă suferință. Din cocktailul care stă la baza ei fac parte, printre altele, stima de sine scăzută și un concept de sine negativ. Pentru a înțelege și a gestiona această teamă este nevoie să lucrăm mult cu noi. Ea nu se va atenua numai pentru că o conștientizăm, însă este un prim pas foarte important, fără de care nici n-am putea face ceva în privința asta.
Pentru început, ne ajută să observăm când apare teama de respingere. Apoi, să identificăm gândurile care o generează, scenariile pe care ni le facem în minte și să devenim conștienți de faptul că acele gânduri, de cele mai multe ori, nu reflectă realitatea, că există și alte scenarii posibile (mai bune!) și că, în cazul în care lucrurile chiar se întâmplă întocmai cum ne-au zis gândurile, nu numai că suntem în stare să gestionăm un deznodământ negativ, pe care nu ni-l dorim, dar nici consecințele unui astfel de deznodământ nu sunt îngrozitoare, ci doar neplăcute.
Dana Olariu ne oferă micropașii pentru a deveni comunicatori mai buni
1. Exersează ascultatul fără să intervii!
Ascultă poveștile oamenilor, încercând să fii atent la ce spun, aducându-ți mintea înapoi la poveste, atunci când pleacă la plimbare, fie în căutarea unor răspunsuri sau reacții, fie la cu totul alte subiecte. Fii acolo pentru omul care-ți vorbește. Așteaptă-l să-și termine povestea pentru a-i da feedback. Sau așteaptă să ți-l ceară, căci e posibil să aibă mai mult nevoie de cineva care să-l asculte și nu neapărat de o părere sau de un sfat.
2. Uită-te în ochii omului din fața ta!
Fie că ești cel care primește sau transmite un mesaj, ai grijă ca partenerul tău de conversație să vadă că-l respecți, că e important pentru tine și că ești concentrat la ceea ce își spune.
3. Cere detalii!
Acest lucru îi arată celuilalt că ești implicat în discuție și-ți va aduce informații suplimentare.
Dana Olariu este psiholog cu formare în psihoterapie cognitiv-comportamentală. A ales acest drum crezând cu tărie că putem să ne schimbăm povestea și scenariile vechi de viață, deseori pline de renunțări și eșecuri, că putem învață din situațiile grele pentru a găsi în noi cele mai bune resurse. În viziunea Danei, psihoterapeutul nu este un sfătuitor, ci un partener de drum alături de care descoperim cum să fim protagoniștii unor povești mai frumoase, mai pline de satisfacții, cum să ne adaptăm și să facem față schimbărilor, cum să ne bucurăm de ceea ce este bun în noi și în jurul nostru.