În următoarele 5 minute vei afla:

– De ce creierul nostru simte nevoia să creeze cât mai multe scenarii ale unor situaţii posibile, atunci când se întâlneşte cu necunoscutul.
– Ce putem face pentru a diminua nevoia de control şi pentru a trăi confortabil cu incertitudinea.


Modelul Kübler-Ross, sau cele cinci etape ale durerii enumeră o serie de emoții trăite de persoanele care se confruntă cu o situaţie traumatizantă, iar etapele sunt: ​​negarea, furia, negocierea, depresia și acceptarea. Însă, într-o carte apărută în 2019, David Kessler, care a lucrat îndeaproape cu autoarea modelului menţionat mai sus, a adăugat acestui proces, după dureroasa experienţă a morţii fiului său, o a şasea etapă, şi anume găsirea sensului. 

Situaţiile de stres, de traumă, chiar şi cele mai dure, pot fi oportunităţi de creştere, de învăţare, de lărgire a propriilor limite de simţire, de empatie, de înţelegere a lumii. Pentru asta sunt necesare două condiţii: prima, să avem acces la resurse interioare şi exterioare care să ne ajute în acest sens; şi a doua: să ne asumăm conştient efortul de a lucra cu tot ceea ce presupune acest proces: simţirea, procesarea şi integrarea emoţiilor unei experienţe, până la asimilarea ei cu sens în interiorul nostru, acceptând inclusiv limitele până la care putem face acest lucru.

Pandemia care ocupă în ultimele luni sfera publică şi cea privată, cu o amploare fără precedent pentru un alt subiect, este în mod clar o situaţie de traumă la nivel colectiv, care se colorează diferit în funcţie de locul de pe glob în care ne aflăm şi în funcţie de propria poveste de viaţă.

Ceea ce s-a conturat însă ca o temă comună în această perioadă, atât pentru mine, cât şi în şedinţele de terapie ale celor cu care lucrez, a fost capacitatea de a tolera incertitudinea. Eu cred că a învăţa acest lucru este un beneficiu imens pe care ni l-ar putea oferi această perioadă, iar pentru mine aici poate fi regăsit sensul, a şasea etapă din modelul despre care vorbeam la început. 

 De ce ne este atât de dificil să tolerăm incertitudinea?

 Aşa cum arătă neuroştiinţele, de-a lungul evoluţiei noastre ca specie o funcţie importantă a creierului uman a fost imaginarea unor potenţiale pericole, astfel încât să ne putem pregăti pentru ele. Chiar şi coşmarurile au fost esenţiale pentru supravieţuire, din acelaşi motiv. Astfel, Antii Revonsuo, un specialist în ştiinţe cognitive din Finlanda, susţine că strămoşii noştri s-au putut adapta în mediul periculos în care trăiau şi datorită acestora: „Coşmarurile conţin evenimente ameninţătoare, forţându-ne să confruntăm aceste experienţe simulate, astfel că atunci când întâlnim în viaţa reală situaţii ameninţătoare să fim mai pregătiţi să supravieţuim”, explică Revonsuo. 

De altfel, acesta este şi un motiv pentru care biologia nu ne permite să experimentăm vreme îndelungată o stare intensă de fericire, fiind constrânşi din interior să ne pregătim pentru potenţiale pericole, chiar şi atunci când factorii externi nu sunt ameninţători. De aceea, este nevoie ca atingerea şi păstrarea unei stări de bine să se înveţe şi să se exerseze constant.

 Aceste abilităţi de autoreglare psihică sunt cu atât mai utile în perioadele de incertitudine ca cea pe care o traversăm, pentru că, deşi acum există un pericol real, riscul este ca răspunsul intern să fie disproporţionat, ceea ce poate ameninţa echilibrul nostru psihic.

Incertitudinea – între anxietate şi încredere în viitor

Acum impulsul biologic este, după cum am văzut, să facem tot ce putem pentru a nu pierde controlul într-o situaţie pe care n-am mai trăit-o. Pentru asta avem la îndemână, în principal, două acţiuni, dar ambele sunt nerecomandate de specialişti atunci când sunt făcute în mod excesiv. Prima este să căutăm cât mai multe informaţii, mult peste acea oră pe zi care ar fi suficientă pentru a ne pune la curent cu principalele ştiri, iar a doua este să ne imaginăm cât mai multe scenarii şi să încercăm să găsim soluţii pentru fiecare, gândurile noastre fiind astfel acaparate în nişte ruminaţii nesfârşite şi generatoare de anxietate. 

Nu putem elimina de tot aceste două mecanisme de reacţie, după cum am arătat, ele sunt ancestrale, ne-au ajutat de-a lungul timpului şi încă ne mai ajută. Ce putem face însă este să limităm timpul pe care îl acordăm acestor acţiuni, păstrând astfel o igienă mentală şi, în rest, să încercăm să ne creştem toleranţa la incertitudine. Cu cât nivelul anxietăţii este mai crescut, cu atât ne este mai greu să stăm în incertitudine. Opusul anxietăţii este încrederea în viitor, deci a accepta necunoscutul inerent vieţii şi a ne simţi confortabil cu acest necunoscut este ceea ce am putea învăţa să dezvoltăm la noi în această perioadă. 

Va fi mai uşor sau mai greu şi în funcţie de baza de siguranţă, de tipul de ataşament format în copilăria mică, în relaţia cu părinţii sau cu adulţii care ne-au îngrijit, acela fiind momentul în care am învăţat fie că lumea este în general un loc sigur, iar dacă ne confruntăm cu situaţii periculoase avem capacitatea să găsim soluţii fie, dimpotrivă, că lumea este ameninţătoare, iar noi ne descurcăm cu dificultate în ea. Indiferent unde ne situăm pe acest continuum, sunt acţiuni care ne pot ajuta.

Ce putem face concret?

Sunt trei paliere pe care putem acţiona pentru a gestiona anxietatea şi pentru a suporta astfel mai uşor incertitudinea. Orice îmbunătăţire pe fiecare dintre ele contează, toate fiind importante şi interconectate în determinarea stării noastră de bine. 

Primul este nivelul corporal, unde este important cum dormim, ce gătim şi mâncăm, câtă mişcare facem, cum este viaţa noastră sexuală. 

Al doilea este cel al relaţiilor, şi-i avem pe de o parte pe cei cu care locuim, iar acum este un prilej să lucrăm la îmbunătăţirea acestor relaţii, dat fiind faptul că apropierea va scoate în evidenţă ceea ce nu funcţionează, şi, pe de altă parte, pe cei din afara casei, cu care putem păstra legătura prin tehnologie. O altă relaţie este cea cu membrii comunităţii, unde ne putem implica pentru a ajuta, fiind cunoscute beneficiile voluntariatului pentru propria stare de bine. 

Al treilea palier este cel psihic propriu-zis, unde pot fi de ajutor meditaţia, joaca, folosirea creativităţii, citirea ştirilor pozitive, păstrarea unui jurnal, discutarea emoţiilor care ne traversează, fie cu cei din jur, fie, atunci când nivelul de anxietate este prea mare, cu un psihoterapeut. 

Când mijloacele de reducere a anxietăţii nu mai sunt suficiente şi apelăm la un psihoterapeut vom învăţa, în cadrul sigur al terapiei, să ne uităm în trecut pentru a identifica şi vindeca acele experienţe traumatice care încă ne influenţează, fiind astfel posibil să privim viitorul cu încredere şi să devenim conştienţi de propriile resurse pe care le putem folosi la nevoie. 

De-a lungul anilor în care eu am fost în terapie, am simţit cum se diminuează încet-încet nevoia de a deţine controlul şi cum dobândesc capacitatea de a mă lăsa purtată de fluxul vieţii, cu tot ce are ea de oferit. În termenii psihologiei jungiene, în care eu m-am format, eul îşi recunoaşte în acest mod limitele, iar criza face posibilă manifestarea Sinelui, centrul personalităţii noastre conştiente şi inconştiente. Jung a arătat că, de cele mai multe ori, individuaţia, procesul psihic de realizare a totalităţii individuale, porneşte într-un moment de confuzie, de renunţare la iluzia controlului, în care poate fi găsită o expresie autentică de sine.

 Din acest punct de vedere, pentru a ne întoarce la modelul despre care am vorbit la început, cred că este esenţial să găsim fiecare sensul pe care această experienţă îl are pentru noi şi să încercăm să-l onorăm cât putem mai bine în propria noastră fiinţă.

Citește și:

Cercetătorii de la Yale au descoperit cea mai eficientă metodă de reducere a stresului și a anxietății

Lumea post COVID-19, o perspectivă echilibrată

Author(s)

  • Iulia Marcu

    psihoterapeut jungian

    Iulia a pornit pe acest drum în urmă cu zece ani, timp în care a ţinut numeroase workshop-uri şi ateliere, atât pentru adulţi, cât şi pentru copii. În ceea ce o priveşte, procesul terapeutic a fost şi este unul de vindecare a rănilor, de accesare a resurselor interioare, de armonizare a tendinţelor extreme, de afirmare a propriei voci, rămânând în acelaşi timp în empatie cu cei din jur. În prezent, se bucură că poate facilita acest tip de explorare şi pentru ceilalţi. Iulia Marcu este psihoterapeut jungian; tel: 0744441557.