În următoarele 5 minute vei afla:
– Care sunt principalele lucruri care stau la baza societății umane, în viziunea stoicilor.
– Ce forme poate lua iubirea pentru stoici.
Anxietatea nu e un lucru potrivit pentru o minte recunoscătoare. În mod contrar, toate grijile ar trebui alungate prin încredere în sine și conștientizarea iubirii adevărate.
— Seneca, Despre beneficii 6.42.1
Stereotipul modern vehiculat despre stoici, cum că ar fi reci și nesimțitori, pur și simplu nu e adevărat. Stoicii romani, spre exemplu, defineau iubirea și afecțiunea ca pe niște emoții umane primare. Ei au pus dragostea, ca emoție, într-o categorie dedicată doar ei. În viziunea lui Seneca, (4 BC–65 AD), stoicii aveau mai multă dragoste pentru umanitate decât oricare altă școală filozofică. Iubire și afecțiune: acestea sunt lucrurile care stau la baza societății umane. Stoicii și-au dat seama că părinții își iubesc copiii în mod instinctiv.
Tot ei au crezut, de asemenea, că acest tip de afecțiune primară poate fi extins către lumea dinafară, astfel încât să poată include întreaga societate. Iată de ce Seneca a scris: „Societatea poate rămâne sănătoasă doar dacă avem parte de protecție și iubire reciprocă”. Și, acestea fiind spuse, iată de ce nu e nici o exagerare să spunem că etica stoică este, în definitiv, bazată pe iubire. Faptul că oamenii se iubesc unii pe ceilalți este un aspect al unei legi naturale, care ne oferă o bază pentru comunitatea umană și pentru societate.
Ca cel mai uman dintre scriitorii stoici, Seneca, menționează în mod frecvent importanța dragostei, afecțiunii și recunoștinței. În timp ce noi putem, cu toții, să ne raportăm la iubire ca la o emoție, stoicii pun accentul pe un anumit tip de iubire, filostorgie. Iar acest termen ar putea fi tradus ca „iubire de familie” sau „afecțiune umană”. Acesta este tipul de iubire pe care stoicii îl aplicau asupra umanității, o formă de filantropie sau de iubire pentru neamul omenesc. Marcus Aurelius (121–180 AD) menționează acest tip de iubire în mod repetat. Așa cum își reamintește sie însuși, destul de des, suntem născuți să-i iubim pe alții și umanitatea însăși. „Iubește-i pe acei oameni cu care destinul te-a înconjurat”, scrie el, „dar iubește-i cu adevărat”.
Marcus are, de asemenea, scrieri în care își exprimă recunoștința pentru o serie de profesori. Însă într-un comentariu pe care Marcus îl face în legătură cu un profesor, filozoful Sextus, el pare să însumeze întreaga atitudine stoică vizavi de iubire și emoții. Marcus ne spune că Sextus n-a arătat, niciodată, nici cel mai mic semn de furie sau altă emoție negativă. În schimb, „era total lipsit de pasiuni (patos) și plin de afecțiune umană”. Și acesta este, cu adevărat, idealul stoic: să fii plin de iubire față de ceilalți și total lipsit de emoții violente și negative.
Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.
→ Săptămânal la tine în inbox.
Aprecierea stoică
În anumite cazuri, recunoștința poate fi o formă de iubire. Dacă tu îi spui alte persoane „sunt recunoscător că exiști”, este ca și cum ți-ai exprima anumite sentimente de iubire.
În centrul stoicismului, ca un mod de viață filozofic, stă sensul adânc al aprecierii, de la care pleacă atât dragostea, cât și recunoștința. Noi putem să apreciem frumusețea unui apus de soare chiar dacă acesta se schimbă în fiecare secundă și curând nici n-o să-l mai vedem. Efemeritatea sa dă o valoare în plus frumuseții sale unice. În mod similar, un filozof stoic poate înțelege că totul în natură se schimbă, este tranzitoriu și ne-permanent, iar asta include viețile noastre; și asta nu-i reduce profunzimea înțelegerii.
Stoicii nu caută lucrurile din exterior pentru a fi fericiți, pentru că ei consideră că fericirea vine din interior. (Fericirea vine, de asemenea, din modul cum decidem să privim lumea, bazându-ne pe propriile noastre judecăți.) Însă un stoic poate găsi un sens adânc de apreciere și recunoștință și în simplele daruri ale vieții: un apus de soare, momentul în care ții de mână persoana iubită și chiar și cea mai banală masă. În timp ce lucrurile bune se găsesc în interiorul nostru, putem încă să simțim o adâncă recunoștință pentru fiecare dar pe care ni-l oferă universul. În același timp, putem să vedem, prin ochii aprecierii, că cele mai frumoase cadouri pe care ni le face universul sunt, de cele mai multe ori, gratuite. Și, din acest motiv, putem să găsim plăcere în lucrurile simple, cum ar fi o ceașcă de ceai într-o dimineață însorită. Putem, de asemenea, să avem parte de fericire profundă și satisfacție, fără a căuta la nesfârșit lucruri și experiențe luxoase. Așa cum a subliniat Seneca, cineva care are suficient este deja bogat. Atunci când privim lumea cu apreciere și recunoștință, chiar și cea mai simplă experiență are valoare.
Pentru Seneca, cineva care a găsit fericirea sau bunăstarea va fi în stare, pe patul de moarte, să se uite înapoi la viață cu recunoștință pentru tot ce i-a oferit universul. În mod similar, filozoful stoic Epictect (c. 50–135 AD) a descris viața și lumea, în mod repetat, ca pe un festival. În viziunea sa, atunci când ajungem la finalul vieții, ar trebui să fim recunoscători pentru timpul cât am fost în viață, să mulțumim pentru șansa pe care am avut-o de a participa la festival. El a spus, de asemenea, că un filozof ar trebui să fie recunoscător pentru oportunitatea pe care a avut-o de a vedea minunile universului și de a investiga ordinea de bază a naturii. El le-a spus studenților: „Îmi doresc să gândesc, să scriu și să citesc astfel de gânduri atunci când moartea va veni să mă ia!”.
Marcus Aurelius ne-a lăsat o imagine și mai grafică asupra tipului de recunoștință pe care un stoic ar trebui să o simtă la finalul vieții. Așa cum își reamintește în Meditații: „Treci prin acest scurt moment din timp trăind în acord cu natura și fă ca finalul tău să fie unul vesel, așa cum o măslină coaptă cade din pom, binecuvântând pământul care a purtat-o și recunoscătoare copacului care i-a asigurat creșterea.”
Pentru Marcus Aurelius, faptul că într-o zi vom muri face parte din ordinea providențială a naturii, pe care ar trebui s-o acceptăm fără plângeri, ci cu recunoștință. Stoicii au realizat că viețile noastre sunt scurte, chiar nesemnificative în anumite privințe, dacă le privim în relație cu imensitatea întregului cosmos. Însă chiar și șansa care ni s-a dat (să luăm parte la un univers atât de remarcabil și să facem parte din societatea umană) ar trebui să o vedem ca pe un dar și ca pe o onoare.
În final, noi avem parte de recunoștință pentru lucrurile bune sau frumoase pe care le-am primit, fie de la o persoană sau de la natură, care continuă să ne ofere astfel de daruri. Ca lumina care ne este oferită de către soare, acest tip de generozitate nu este câștigată de noi, ci este oferită în mod gratuit tuturor. Soarele, în timp ce oferă tuturor darul vieții, înverzește câmpiile planetei. Însă nu cere nimic în schimb. Poate că în acest fel, așa cum sugerează stoicii, natura, viața și fiecare dar pe care-l primim – cu toate reflectă generozitatea, una dăruită în mod gratuit de către însuși universul în care trăim.
Adaptare din Breakfast with Seneca: A Stoic Guide to the Art of Living, de David Fideler. Copyright 2021, David Fideler. Cu permisiunea publisherului, W. W. Norton & Company, Inc. All rights reserved
.
Citește și:
Lecții de la filozofii antici pe care le poți aplica în viața de zi cu zi