În următoarele 5 minute vei afla:
– Cum spaimele cele mai mari pot fi folosite în favoarea noastră.
– De ce anxietatea și frica se neutralizează una pe cealaltă.
Dacă această perioadă ciudată ne-a familiarizat cu ceva, acel „ceva” este frica de tot ce urmează. De la chestiuni de viață și de moarte până la griji lumești precum plata chiriei, ultimele luni au fost ca un tunel întunecat în care, la fiecare cotitură, pândea câte una dintre spaimele noastre majore.
Ca orice om, și eu am fugit de-a lungul vieții de toate lucrurile care-mi provocau teamă, cele mai multe fiind gânduri și scenarii elaborate din capul meu mai mult decât amenințări care mă așteptau de cealaltă parte a ușii. Tocmai în asta stă perversitatea fricii: lucrează cu materialul clientului, până la ultimul „eșantion” de dubiu, îndoială sau neîncredere.
În interiorul nostru, teama construiește un zid, tot mai înalt în fiecare zi. Un zid care, în teorie, ne protejează de toate acele lucruri dezagreabile, dureroase sau de-a dreptul îngrozitoare pe care nici măcar nu vrem să ne gândim că le-am putea îndura vreodată. „Lasă, ca să nu cumva să te apropii prea mult de lucrurile astea rele, o să ridic eu acest zid și o să te izbești de el, ca să nu treci dincolo”.
De câte ori nu ați auzit oameni spunând: „Nici nu vreau să mă gândesc la această posibilitate, că mi se face rău” sau: „Nu vreau să vorbesc despre asta, că mă ia inima”? La momentul adevărului, cei mai mulți se dovedesc a fi mult mai puternici decât credeau vreodată, dar frica de ceva dureros sau neplăcut îi face fugari din calea emoțiilor negative, ca și cum ele i-ar electrocuta.
Și eu am fost așa multă vreme: îmi era frică să mă și gândesc la ceva rău, ca să nu cumva să atrag acel lucru în viața mea. Și, chiar dacă sunt convinsă că puterea gândurilor există și că ele au o frecvență, cimentarea unui zid fals între noi și temerile noastre este o strategie nocivă.
Medicul american Susan Biali Haas, care s-a confruntat ea însăși cu depresia și anxietatea la începutul carierei, scrie adesea despre sănătate și „reziliență” mentală, explicând că evitarea și fuga de temeri este o strategie proastă pentru centrul fricii, care există în creierul fiecăruia dintre noi.
„Când simți frica, dar fugi de ea și încerci să o eviți, ratezi ocazia de a-ți obișnui Amigdala, centrul fricii din creier, cu acel lucru care îți trezește frică”, explică Susan, care a scris și o carte numită Live a Life You Love: 7 Steps to a Healthier, Happier, More Passionate You.
În loc să diminuezi teama, o alimentezi și mai mult, iar ea capătă și mai multă putere asupra existenței tale zilnice. De asta oamenii care au atacuri de panică ajung să se teamă de gândul că ar putea avea un atac de panică, oamenii care au fobii ajung să își imagineze peste tot obiectul fobiei și tot așa.
”Cele mai multe dintre lucrurile majore de care ne temem nu se vor întâmpla niciodată și nu vor ajunge să ne rănească. Ceea ce ne rănește în mod real este să ne micșorăm involuntar perimetrul vieții, fiindcă ne e teamă că nu putem face față lucrurilor neprevăzute din ea”, punctează tot Susan Biali Haas.
Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.
→ Săptămânal la tine în inbox.
Cum se înfruntă o teamă
În cartea ei, Susan dă un exemplu care pe mine m-a străfulgerat, fiindcă am avut un flashback cu propria mea experiență de demult. O experiență cu un lift.
Deși are o teamă cumplită de lifturi din sticlă, într-o zi Susan s-a trezit întrând într-un astfel de lift și neputând să se mai scuze ca să iasă în timp util. Așa că a stat, a respirat adânc și și-a înfruntat teama. Următoarea săptămână, făcând intenționat un drum cu un lift din sticlă, a observat că panica era mult diminuată. Ca și cum ceva s-ar fi neutralizat în mintea ei.
Tot cu un lift am avut eu o experiență stranie, cu zece ani în urmă, când încă sufeream de o formă de claustrofobie și m-am trezit în liftul unui hotel din Olanda, blocată timp de două ore împreună cu alte 15 persoane.
Toți, trebuie să adaug, erau oameni pe care abia îi cunoscusem în acea zi și care urmau să-mi fie colegi și profesori la un masterat internațional. Pe lângă panica îngrozitoare, mai aveam și acel sentiment cumplit de „Doamne, nu vreau să mă fac de râs în prima zi, având un atac de panică în fața acestor oameni”.
În primele cinci minute, am crezut că fiecare celulă a corpului meu urlă. Simțeam că nu mai am aer, palmele îmi transpiraseră, locul se făcea tot mai mic, plus toate celelalte mecanisme de panică.
Așa că am făcut, total empiric, ceva ce m-a salvat: am început să vorbesc cu mine, în capul meu. Erau „minciuni” repetate mecanic, dar respiram și repetam: „Totul va fi bine, e suficient spațiu, nu ai nimic, totul e okay…”. De 200 de ori, până când în locul haosului s-a instaurat în mine multă liniște. Trecusem de vârful fricii și ajunsesem pe partea cealaltă.
Știu că am ieșit din acel lift râzând și glumind cu colegii, iar din acel moment nu mi-a mai fost niciodată teamă de lifturi sau de spații mici. Nu am vorbit niciodată despre asta, dar din exemplul lui Susan am înțeles că nu e doar noroc și că frica POATE fi neutralizată. Uneori mai ușor, alteori mai greu, dar aproape de fiecare dată soluția este să treci prin ea.
Frica limpezește creierul
Pe aceeași temă, sociologul american Martha Beck povestea într-o carte despre momentul în care a fost supusă unui proces de ,,mind-mapping”: i s-au amplasat câțiva electrozi conectați la un calculator, pe diferite puncte ale capului, iar în funcție de nivelul de anxietate, un cursor se mișca în sus sau în jos pe ecran. În sus pentru anxietate mare, în jos pentru contrariu.
Timp de câteva ore, Martha a încercat să-și reducă anxietatea, gândindu-se la toate lucrurile frumoase și liniștitoare din lume: apusuri de soare, cățeluși, orice. Niciun efect.
La un moment dat, firul gândurilor s-a dus, accidental, către o prelegere pe care o ținuse în fața unui public imens și pentru o secundă și-a amintit teama de atunci. Instantaneu, cursorul s-a dus în jos.
Intrigată, Martha a continuat să se gândească la momente în care îi fusese foarte frică. Prima coborâre la schi. Ziua în care se pierduse în pădure. Un moment în care a fost în pericol să moară. Cursorul rămânea în jos. Anxietate scăzută, spre inexistentă.
Deși pare contraintuitiv, explicația este fascinantă: stările de frică profundă „paralizează” într-o asemenea măsură activitatea cerebrală, încât pentru a funcționa creierul trebuie să împingă la o parte orice altceva.
Practic, în acele momente de teamă zguduitoare, creierul este 100% ancorat în clipa prezentă și totul este mai clar ca oricând. Nu mai există anxietate, gânduri laterale, griji și tot siajul lucrurilor care ne creează zilnic „zgomot” în cap.
Tocmai de asta tot ceea ce mi-am spus în acea zi în lift a avut un efect atât de puternic. În acel moment, nu exista decât un „canal” de comunicare deschis: ceea ce eu îmi spuneam mie însămi. Nimic altceva.
Marea întrebare
În perioada de lockdown, mai mult decât orice altceva am simțit anxietate. Un milion de gânduri îmi străbăteau creierul în fiecare minut și era tot mai greu să le stăvilesc. Acest articol s-a născut, indirect, în raționamentul pe care l-am aplicat atunci.
M-am dus cu gândul la Martha și la toate momentele în care mi-am neutralizat frici îngrozitoare privindu-le în ochi și dându-le voie să treacă prin mine. Să mă străbată și să plece. Așa că mi-am făcut o cafea și am început să mă gândesc.
Care este cel mai rău lucru care mi se poate întâmpla?
În afară de moarte, desigur. Fiecare dintre noi are un mecanism propriu de raportare la ea, așa că nu există sfaturi universale. Dar realitatea e că în lockdown cele mai mari griji nu au fost despre moarte, ci despre viață: despre ce va fi, cum va fi, cum vom ieși la final.
Am început să-mi navighez toate scenariile negre. Ce aș face dacă nu ar mai exista site-ul meu? Dacă nu ar mai exista profesia mea? Dacă nimeni nu ar mai citi? Pentru o secundă am simțit o negură adâncă, după care, pe măsură ce o lăsam să treacă prin mine, au început să vină ideile: aș putea să fac asta, sau asta, sau asta… mă pricep și la asta, am și chestia ASTA, am și resursele ASTEA. Și apoi liniștea.
Nu am făcut nimic altceva în afară de a lăsa mintea să funcționeze, ca un pilot automat la avion. Și ea și-a făcut treaba, m-a scos la liman. Orice minte poate face asta, dacă îi dăm voie.
Cândva, într-un documentar cu o catastrofă aeriană inexplicabilă, anchetatorii au concluzionat că, dacă pilotul ar fi dat drumul manșei în loc să se „lupte” cu ea, pilotul automat ar fi preluat funcțiile și avionul s-ar fi redresat singur. Și mintea noastră are propriul ei „pilot automat” de supraviețuire, doar că noi suntem cei care ne băgăm adesea peste ea și o „prăbușim”.
Frica nu poate fi învinsă decât străbătând-o și ieșind pe cealaltă parte, orice altceva este doar evitare sau fugă. Exact așa cum spunea Winston Churchill într-un citat celebru și extrem de potrivit cu ceea ce trăim acum: „When you are walking through hell, keep walking” („Când mergi prin iad, continuă să mergi…”). Altă cale nu există.
Citește și:
Experții au decodificat aceste 7 vise anxiogene care apar frecvent