În următoarele 5 minute vei afla:
– De ce să nu-i spui niciodată unui om care suferă de burnout că se răsfață sau că e un moft.
– Cum să nu iei personal reacțiile celor care-ți invalidează suferința.
O experiență aproape la fel de tulburătoare precum cea a burnout-ului a fost, pentru mine, reacția celor din jur cu privire la această situație. Articolul de față reprezintă, desigur, o constatare personală și nicidecum vreo blamare a cuiva sau, și mai mult, vreo înșiruire de reguli universal valabile.
Așadar, în 2016, când mi-am dat seama că duc pe picioare de mai bine de un an o oboseală cronică aproape de limită – care s-a manifestat prin pierderi de memorie, lipsa libidoului, iritații la nivelul pielii, dureri de stomac, stări de vertij, plâns incontrolabil etc. – m-am surprins că mă confrunt, în plus, și cu lipsa crasă de empatie din partea cunoscuților.
Primul instinct a fost, recunosc, să dau vina pe ei, să-i judec, să mă victimizez și mai mult –acțiune care nu face altceva decât să te adâncească și mai tare în întuneric și suferință. Apoi, pe măsură ce am lucrat cu demonii mei, am înțeles că niciunul dintre cei care mi-au contestat situația n-a fost musai rău intenționat, ci doar a reacționat în raport cu sistemul său de valori, de credințe. Dar, mai ales, în funcție de momentul mai mult sau mai puțin fericit în care se afla la rândul său.
Eu am fost mereu o persoană extrovertită și am vorbit aproape întotdeauna deschis despre trăirile mele (nu recomand dacă ești genul de persoană care ține cu dinții de părerea celor din jur). În plus, este modalitatea mea de a mă bucura sau de a mă vindeca, după caz, aceea de a vorbi despre experiențele mele, de a le împărtăși cu alții. Nu mă laud, nu mă plâng, cum zic eu, ci doar mă descarc, pentru că știu că tot ce se adună în interior, tot ce reprim acum va ieși cândva la suprafață și nu va fi deloc de bun augur nici pentru mine, nici pentru apropiații mei.
Am mai spus-o și o repet, pentru că este un adevăr pe care-l neglijăm: atâta timp cât nu ești bine cu tine, n-ai cum să fii bine cu și pentru ceilalți! Nu poți să dai altora nimic dacă tu funcționezi cu resursele pe datorie. Nu este nimic egoist în a te pune pe primul loc. Ba dimpotrivă! Adu-ți zilnic aminte de regula din avion: îți pui masca de oxigen mai întâi ție și apoi copilului sau adultului de lângă tine.
Revenind la tema articolului, burnout-ul meu văzut de ceilalți, iată ce răspunsuri, ce reacții am primit cel mai des atunci când am vorbit deschis despre trăirile pe care le aveam la momentul respectiv.
Povestea vindecării mele sau, mai bine zis, a procesului de vindecare, pentru că sunt un work in progress și astăzi, șase ani mai târziu, a fost și despre decizia de a renunța la un job bun, pentru a lua o pauză profesională și pentru a mă muta în Franța pe durată nedeterminată. Și asta pentru că efectiv simțeam că am ajuns la capătul puterilor. Ei bine, de câte ori spuneam asta, mă loveam instant de răspunsuri precum:
- ”Eh, lasă, dragă, că toți avem perioade și perioade, mai rezistă și tu aici un an, că apoi o să vezi că va fi bine”.
- ”Ești nebună? Cum să renunți la un job atât de bun? Știi câți oameni și-ar dori un serviciu ca al tău?”
- ”Și ce-o să faci în altă țară? Crezi că acolo e mai bine?”
- ”Dar ce probleme ai tu de zici că suferi de depresie?”
- ”Nu te mai răsfăța atât, că ești bine: ai o relație fericită, un job bun, ce îți lipsește?!”
- ”Asta e, tragem cu toții, că trebuie să plătim facturile”.
Toate aceste reacții m-au durut la vremea respectivă pentru că, având probleme la rândul meu, nu reușeam să înțeleg cum de nimeni nu vrea să accepte că eu nu sunt bine, că mă duc la fund fără niciun colac de salvare. Așa că am decis, pentru o perioadă destul de lungă, să mă vindec singură. Nu am apelat la terapie, la prieteni, la soțul meu, la familie, la nimeni. Și a fost cumplit de greu! Nu recomand nimănui să treacă prin burnout sau depresie singur, nu doar pentru că este al naibii de dureros, dar și pentru că reușești să vindeci superficial, doar la suprafață. La mine, asta s-a tradus printr-o recidivă chiar mai urâtă, în vara anului trecut. De atunci, fac terapie, vorbesc din nou deschis despre trăirile mele și, mai ales, învăț să accept că sunt parte din mine.
În ceea ce privește reacțiile celorlalți, ce am învățat, în toți acești ani, este că cei care nu sunt bine cu ei înșiși reușesc extrem de puțin spre deloc să fie empatici cu problemele altora – pentru că, de multe ori, asta ar însemna să și le recunoască pe ale lor, și cine ar vrea să dea piept cu propriile eșecuri, dureri? Așadar, nu lua personal dacă cineva apropiat ție nu te înțelege, nu se poate pune în pielea ta.
Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.
→ Săptămânal la tine în inbox.
În plus, în societatea noastră, termeni ca burnout, depresie, terapie sunt încă priviți ca niște bau-bau despre care e rușine să vorbim, pe care trebuie să-i ascundem sub preș, pentru că nu dau bine, mai ales pentru cei care, în ochii celorlalți, au “viața perfectă”.
Recomandări pentru cei care au o persoană apropiată care se luptă cu depresie / burnout
- Nu le spuneți că n-au motive să simtă ce simt. Chiar dacă viața acelui om pare desprinsă din povești, ei bine, ce să vezi?!, nu este, și cred că e timpul ca toți să înțelegem asta, că nicio persoană nu e ferită de probleme, de suferințe, unii chiar de adevărate traume. Trigger-ele care declanșează o astfel de experiență urâtă nu sunt musai izvorâte din prezent, ci, în cele mai multe cazuri, ele au un istoric mult mai lung, din copilărie, din relația cu părinții, fie din școală.
- Dacă omul acela vă spune că NU MAI POATE, vă rog să-l credeți și să faceți asta cu tot sufletul, fără nicio brumă de îndoială sau de judecată.
- Nu-i blamați dacă aleg să meargă la terapie și nu le spuneți că n-are rost să dea banii unui psiholog când pot vorbi gratis cu voi. NU este același lucru! Iar terapie nu faci doar când te confrunți cu burnout sau depresie, ci este o igienă a minții de care ar trebui să ne îngrijim mereu, la fel cum facem sport.
- Nu le spuneți că alții au probleme mai mari. Comparațiile sunt, așa cum știm cu toții, mai ales cei din generația mea, unul dintre cele mai oribile lucruri pe care oamenii le spun și le fac. Nu există o competiție de suferințe, durerea altuia nu o face pe a ta mai ușor de îndurat.
- Dacă și voi treceți sau ați trecut prin ceva asemănător, vorbiți deschis cu prietenul la nevoie. Este important pentru cineva care se confruntă cu burnout / depresie să știe că nu e singurul care trece prin asta, că nu e o rușine că i se întâmplă asta, că nu e vina lui. În plus, experiența voastră le poate fi un real ajutor în procesul de vindecare.
- Nu exagerați cu grija! Linia dintre a încuraja pe cineva să depășească un burnout sau o depresie și a-i întări starea de victimizare este extrem de fină. Este important să fiți alături de prietenul vostru, dar la fel de esențial este să-i amintiți constant că doar de el depinde să fie bine, că trebuie să tragă tare să revină pe drumul cel bun. Sprijinul exterior este panaceu pentru suflet, fără nicio îndoială, doar că resursele interioare sunt cele care te scot cu adevărat la suprafață.
Și astăzi mai simt cum oamenii mă ascultă vorbind despre burnout (cum de nu m-am vindecat nici la șase ani de când l-am conștientizat ?!?) cu o oarecare lipsă de empatie, cu un soi de superficialitate și cu un ochi critic asupra deciziilor mele de a nu mai face x sau y lucru, dar lucrez cu mine să fiu mai tolerantă. Nici eu nu m-aș fi înțeles pe deplin în urmă cu mulți ani și în niciun caz n-aș fi făcut alegerile pe care le fac în prezent, zi de zi.