În următoarele 5 minute vei afla:
– Cum te ajută timpul petrecut cu tine însuți să te echilibrezi și să scapi de gândurile negre.
– De ce mersul la psiholog este un exercițiu de igienă emoțională, chiar și când nu suferi de anxietate.
Numele meu este Raluca, am 34 de ani și sunt o anxioasă fericită, așa cum îmi place să glumesc cu o prietenă de-ale mele de câte ori discutăm despre momentele noastre deopotrivă bune și mai puțin plăcute. Este o trăire cel puțin ciudată, pe care am înțeles-o și am acceptat-o după mulți ani de lucru cu mine însămi.
În primă fază, nu m-am putut obișnui cu gândul că mă confrunt cu stări de anxietate deși, în principiu, eu sunt bine, chiar mai mult decât atât, mă simt fericită: am familia pe care mi-am dorit-o întotdeauna, iubesc ceea ce fac din punct de vedere profesional, respectiv să scriu, am visuri minunate pe care am încrederea că le voi transforma în realitate. Deci, toate bune. Cum, și asta nu a fost doar întrebarea mea, ci se mai întâmplă să o primesc și din exterior, cum de am o veșnică stare de neliniște, însoțită uneori chiar de atacuri de panică serioase?
După ce am suferit de burnout, în urmă cu vreo șase ani, tocmai pe fondul unor anxietăți lăsate să scape de sub control, mi-am dat seama că e momentul în care trebuie să schimb verbul după care îmi ghidez viața de la “a face” mereu câte ceva la (doar) “a fi” atunci când simt astfel. Și, oricât ar suna a clișeu via marele Internet, decizia aceea mi-a schimbat viața.
Așadar, iată ce mă ajută pe mine să fiu anxioasă mai puțin și mai rar:
Meditația
Știu, primul gând care-ți trece prin minte este: ”Meditația este pentru oamenii spirituali, eu nu cred în așa ceva, nu pot sta liniștită nici măcar un minut, cum să rezist 10?”. Ei bine, fix asta am crezut și eu înainte să mă dedic acestei activități. Nu-mi iese mereu, uneori reușesc să meditez cinci minute, alteori îmi eliberez mintea preț de zece minute. Dar diferența între perioadele în care meditez și cele în care neglijez acest aspect este colosală.
Sunt o persoană agitată, mintea mea nu “stă” nici ea locului o secundă, mă simt vinovată dacă stau degeaba, dacă tergiversez vreun proiect, dacă e dezordine prin casă și eu nu am chef să fac curat. Sună cunoscut? Și toate astea, plus multe altele, îmi amplifică starea de anxietate.
Atunci când meditez, mintea mea face o pauză binemeritată de la amalgamul de gânduri, griji, planuri, liste etc. Apoi, tot în timpul meditației, fac și exerciții de respirație. Sau mai bine zis, respir în mod corect, până în abdomen, nu doar până în piept așa cum o fac zilnic. Ascult muzică de relaxare sau mă las ghidată de liniștea care inundă încăperea în care mă aflu, în funcție de cum simt.
Tot acest proces mă ajută să fiu conectată la mine, să-mi recunosc trăirile, să-mi simt corpul și să țin cont de semnalele pe care mi le trimite. Este un sentiment greu de exprimat în cuvinte, drept care e musai să încerci. Și să nu renunți dacă nu-ți iese din prima. Sau din a doua. La urma urmei, în absolut orice, repetiția este esențială.
Terapia
Oh, a fost un drum lung și anevoios tare până am hotărât să merg la un psiholog. Motivul pentru care am tot amânat a fost destul de clar pentru mine: eu pot să mă descurc singură, nu-mi place și nu vreau să cer ajutorul nimănui. Și reușeam mereu, ce-i drept, să mă pun pe picioare pe cont propriu, fără să conștientizez însă că rezolv problemele doar “la suprafață”, că ce e mai vital bag sub preș, că poate dispare de la sine.
Nu mi-a fost și nu-mi este rușine că merg la psiholog (acum o dată pe lună), am înțeles că a avea prieteni cărora le vorbești deschis despre orice nu înlocuiește discuția cu un terapeut și, cel mai important, am înțeles cât mă ajută să fiu bine cu mine. Cheia este să rezonezi 100% cu terapeutul tău.
Mișcarea și alimentația
Nu te speria, nu e musai să faci sport de performanță sau să ții vreo dietă complicată. Trebuie doar să testezi și să vezi ce funcționează pentru tine. De exemplu, în cel mai intens punct al burnout-ului meu, când simțeam efectiv că nu am aer să respir, am început să alerg, deși am detestat la modul cel mai onest această activitate toată viața mea de până atunci.
Dar devenise singura modalitate prin care reușeam să scap de senzația de sufocare. Așa că alternam alergarea cu mersul pe jos preț de opt-zece km, ceea ce fac și în prezent de cel puțin patru-cinci ori pe săptămână. Mă ajută în primul rând psihic și emoțional, abia apoi fizic.
Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.
→ Săptămânal la tine în inbox.
Când vine vorba despre mâncare, la fel, am acordat o deosebită atenție organismului meu și am ajustat în consecință. Nu-mi priește consumul de carne, drept care mănânc destul de rar și puțin. Fasting-ul mă ajută și el să mă simt bine și să am mai multă energie.
Dacă mi-ar fi spus cineva în urmă cu zece ani că alimentația și orice tip de mișcare au un asemenea ecou asupra psihicului meu, m-aș fi erijat într-un veritabil Toma Necredinciosul. E greu până încerci pe propria piele, până te lovești singur cu capul și, mai apoi, până reușești să pansezi rana.
Timpul petrecut cu mine
Îmi ador copilul și soțul, dar iubesc să am momentele mele cu mine în care citesc, mă uit la un film / serial, merg singură la cinema, dansez prin casă, merg la salon sau pur și simplu stau cu gândurile mele. Alteori, ies cu prietenele mele, fie merg la un eveniment la care sunt invitată. Îmi e dor de ai mei, desigur, dar așa cum îi explic fetiței mele de patru ani, dorul nu este un sentiment negativ. Și tot ei îi spun că este sănătos pentru noi toți să petrecem puțin timp separat, fără ca asta să însemne că ne iubim mai puțin sau că nu ne dorim să fim împreună.
Timpul petrecut cu mine mă ajută să mă descopăr (a te cunoaște bine, a înțelege cine ești și ce te face fericită este un proces ongoing) și, deci, să știu cum să reacționez în anumite situații.
De exemplu, de patru ani, data de 5 august reprezintă unul dintre trigger-ele care stau la baza anxietății mele, pentru că e ziua în care tatăl meu a murit răpus de cancer. Cu o săptămână înainte, nivelul anxietății mele crește semnificativ, iar pe măsură ce se apropie data exactă a morții sale, mă confrunt cu cel puțin un atac de panică.
Primii trei ani au fost cumpliți, apoi am învățat să mă pregătesc cumva din timp. Pentru asta, acord o atenție deosebită felului în care mă simt, senzațiilor din corp, gândurilor care mi se perindă prin minte. Nu le inhib, pentru că ar fi mai rău, dar stau cu ele o zi-două, atât cât simt, îmi asum că nu sunt tocmai bine fără să pun o presiune suplimentară pe mine.
Toate la un loc mă ajută să mai temperez din nivelul de anxietate pe care-l resimt: 1. pentru că nu mai permit să mă ia prin surprindere episodul de anxietate exacerbată; 2. aplic mai intens restul activităților care mă ajută să țin anxietatea sub control (punctele 1-5).
Recunoștința. Iubirea.
În general, totul este lipsit de importanță dacă nu ești fundamental un om bun. Cu toții greșim, nu este nimeni infailibil, dar a lua decizia, în fiecare zi, de a face bine altora, și nu rău, este o modalitate excelentă prin care îți poate fi și ție bine. Iubirea este întotdeauna răspunsul, în vreme ce recunoștința te ajută să te ridici în clipele cele mai grele, pentru că este un izvor nesecat de resurse. Poți încerca să scrii zilnic într-un Jurnal al recunoștinței trei-cinci motive pentru care ești recunoscător. Și iubește: pe tine, oamenii, animalele, natura, viața.
Desigur, este foarte posibil să nu rezonezi cu toate cele cinci puncte menționate de mine în acest articol, dar dacă nu încerci măcar, cum vei afla? Așa cum fericirea înseamnă pentru fiecare altceva, la fel și anxietatea poate fi ținută sub control în atât de multe moduri, dar tocmai de aceea trebuie să testezi, să încerci, să conștientizezi că prioritatea numărul unu în viața ta ești tu. Dacă nu ai grijă de tine, nu ai cum să fii bine nici pentru cei din jurul tău.