În următoarele 7 minute vei afla:
– De ce anumite substanțe sunt inofensive în doze mici, dar pot deveni toxice dacă sunt ingerate în cantități suficient de mari..
– Câte tipuri de ciuperci există pe planetă.
Conform cercetătorilor și noilor descoperiri, ciupercile au o multitudine de beneficii: sunt anticancerigene, au efecte de anti-îmbătrânire, sunt folosite la fabricarea hârtiei, a detergenților, a antibioticelor și a vaccinurilor. Se pare că, la ora actuală, mai bine de 90% din cele 3,8 de milioane de tipuri de ciuperci de pe planetă n-au fost încă studiate de către oamenii de știință.
Prin urmare, dacă au toate calitățile enumerate mai sus, de ce n-ar avea (desigur, simbolic vorbind) și capacitatea de a readuce la viață sau de a reconecta la forța vitală a ființei. Se pare că anumite specii de ciuperci au un apetit pronunțat pentru plastic, petrol, metale grele, pesticide, radiații și alte deșeuri care poluează planeta. Sunt așadar, sanogene. Au același efect de detoxifiere ca și ciupercile din povestea noastră. Miceliul pe care-l produc acționează și ca un fel de lipici pentru sol, coagulându-l. Tot așa cum prin intoxicare repetată, răul din suflet este scos prin corp, iar ființa curățată de otravă se poate reconfigura, se poate coagula pe baze sănătoase. Cercetările actuale pe multiple planuri arată că ciupercile sunt un important agent de transformare.
Povestea începe cu personajul principal, Reynolds Woodcock, celebru creator de modă britanic, angrenat într-o rutină zilnică rigidă. Woodcock este un tip meticulos și tipicar, foarte atent la fizicul lui, la îmbrăcăminte și la meniul zilnic. La micul dejun desenează rochii și nu suportă să fie bătut la cap de parteneră, ca să nu-și strice buna dispoziție și cheful de muncă. Un eventual conflict la micul dejun l-ar costa concentrarea pentru tot restul zilei. Zilele îi sunt planificate aproape milimetric, într-o rutină încremenită. Schimbă femeile ca pe ciorapi. Se plictisește foarte repede de ele, deoarece niciuna nu-l provoacă, nu-l stimulează în niciun fel. În scurt timp, încremenesc și ele alături de el, prinse în rutina înghețată, muze moarte ale unei creații din ce în ce mai depășite și mai demodate.
Sora lui, Cyril, este administatorul și organizatorul casei de modă Woodcock. Figură severă, reținută, își sacrifică viața personală în favoarea fratelui și a casei de modă, ținându-i într-un fel loc de mamă. Pare o mamă tolerantă atât a tuturor tabieturilor și hachițelor lui, dar și a regimului de viață cvasidictatorial, instaurat în casa cu mai multe nivele, care le servește atât de adăpost, cât și de atelier. Aparent, e gata de orice sacrificiu pentru el. Însă când consideră necesar, știe să se impună. Este și ea tot o imagine a animei lui: e severă, lipsită de viață și voioșie, reținută, împăiată. Trăiește numai ca să-și asiste fratele și să asigure buna desfășurare a tuturor aspectelor vieții lui, puse în slujba activității creatoare. Creația ocupă locul central în viețile celor doi.
Numele personajului pare predestinat: Woodcock, „cocoșel” de lemn, ca simbol al lipsei de erotism din viața lui, consecință a unei anime încremenite în tărâmul arhetipal și a simbiozei cu mama, căreia la 16 ani, îi creează rochia de mireasă pentru al doilea mariaj. Astfel Woodcock venerează zeița, dar din acel moment dezvoltarea animei lui este blocată, prinsă în lumea arhetipului. Odată cu aceasta, încremenesc și forța lui creatoare, imaginația și inspirația.
Nu e de mirare atunci că rochiile lui încep să se demodeze și o parte dintre clientele lui migrează spre alte case de modă, considerându-l depășit. Nu mai este actual, nu mai este în permanentă mișcare și transformare. Nu mai este viu. Venerând zeița, el nu venerează femeia, ci pe mamă. Iar fiecare creație a lui este de fapt o odă închinată acesteia. Woodcock nu vede femeia vie din spatele rochiei, iar muza nu-l inspiră. Femeile din viața lui dispar cu repeziciunea cu care el creează rochiile, iar relațiile cu femeile sunt la fel de stereotipe ca și creațiile lui. Rochiile nu reprezintă femeile care le poartă și sunt de o frumusețe la fel de moartă ca și mama căreia îi sunt dedicate: o clientă îi mărturisește, la un moment dat, că-și dorește să fie îngropată într-una din rochiile făcute de el. Imaginea încremenită a mamei în rochia de mireasă îl țintuiește într-o lume la fel de moartă, în care nu-și mai poate găsi inspirația și forța vitală. Creațiile lui sunt aceleași de zeci de ani, rămase blocate în timp la fel ca și el, agățat de rochia de mireasă a mamei, de imaginea moartă a arhetipului matern.
Căutarea acestei perfecțiuni permanente în creație devine singura cale de comunicare cu mama, firul țesăturii care-l leagă de ea. Phantom Thread este firul invizibil, cordonul ombilical netăiat, simbol al complexului său matern negativ. Firul nevăzut îl ține prizonier într-o lume arhetipală moartă, unde tronează pe vecie imaginea blocată în timp a mamei, dar reprezintă și firicelul de energie vitală care i-a mai rămas.
Woodcock cel rigid are o personalitate dificilă, e greu de suportat de cei din jur. Are un mare deficit narcisic, provenit din lipsa de oglindire în relația cu mama, la care încearcă să ajungă prin creația „perfectă.” Trebuie să-i demonstreze că merită să fie văzut, iubit, apreciat. E capricios, ordonat și excesiv de tipicar, sclavul unei rutine din care dacă este deranjat, are izbucniri violente, cu rolul de a-i compensa rigiditatea care-i caracterizează viața, în toate aspectele ei.
Pe Cyril, sora lui, o numește “my old so and so”, pentru că e omul lui bun la toate, e mama pe care a pierdut-o. Cyril nu are viață proprie, se sacrifică pentru el și îi înghite tot, aparent fără să crâcnească, însă în realitate se asigură că fratele ei își elimină sistematic toate partenerele, că mama rămâne mereu pe primul loc în viața lui, veșnic nedetronată. Această mamă moartă și idealizată este extrem de prezentă în psihicul lui: o visează, îi simte parfumul, o simte venind spre el. Are senzații corporale, ca fluturii din stomac specifici stării de îndrăgostire. Tot ce face el e dedicat mamei, totul se petrece sub privirea ei atotcuprinzătoare, cu care îl veghează din lumea arhetipală, iar el se străduiește să-i fie cât mai fidel prin creațiile demodate, care-i conservă imaginea neschimbată. Cyril pare conștientă de stările lui de blocaj sau deprimare, dar nu face nimic să-l ajute cu adevărat. Din când în când, îl mai trimite la casa de la țară. Într-una dintre aceste escapade întâlnește o chelneriță neîndemânatică și spontană, într-o cafenea de lângă benzinăria unde se oprise pentru inspecția mașinii.
Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.
→ Săptămânal la tine în inbox.
Atenția e reciprocă de la început: ea îi face jocul, el își testează impactul asupra fetei. Vrea să vadă dacă-i reține comanda și fără s-o noteze, dacă e “văzut de mamă”. Pe ea o cheamă Alma și nu e englezoaică. În spaniolă, Alma înseamnă suflet, iar anima reprezintă partea feminină din sufletul bărbatului și este un arhetip de relaționare. O șterge de ruj ca s-o vadă pe ea cea autentică, femeia din spatele măștii-nevoia lui de conectare cu anima sănătoasă. O întreabă dacă seamănă cu maică-sa și dacă o poartă mereu cu ea, așa cum el a țesut-o pe mama lui în căptușeala hainelor: și-a cusut o șuviță din părul ei la piept. Mama este cea de la care la 16 ani a învățat arta croitoriei și a designului vestimentar, iar firul nevăzut (the phantom thread) este cordonul ombilical care încă-l mai leagă de ea. Pentru că i se interzisese să participe la confecționarea rochiei de mireasă a mamei, o coase pe ascuns luni în șir, apoi, ca un tată, o conduce pe aceasta la altar ca s-o încredințeze celui de-al doilea soț. Nici el, nici sora lui nu s-au căsătorit vreodată, căci așa cum punctează Woodcock: el face rochii, nu se căsătorește.
Rochiile sunt omagiul adus mamei, în doliul nesfârșit pe care el i-l poartă. Iar el este căsătorit cu arta lui, la fel de moartă ca și singura parteneră din psihicul lui: mama. Rochiile lui încremenesc în timp, pentru că el nu vede niciodată femeia din spatele lor. Le dedică pe toate mamei la fel de moarte ca și reprezentarea ei în psihicul lui. Paradoxal, purtând-o mereu aproape de el și nelăsând-o să moară niciodată cu adevărat, ea a murit în psihicul lui, ca imagine arhetipală. Când îi ia măsurătorile Almei, constată că nu prea are sâni, deci nu e “mama”. Însă tot el o asigură că inconvenientul se poate rezolva cu ajutorul rochiei. Vrea s-o transforme, s-o bage în tiparele pe care el le poate accepta. La început, Alma se lasă transformată de el. O folosește ca pe un manechin, nu vede femeia vie din ea. În cele din urmă Alma se revoltă, spunând că-i plac propriul gust la haine și materialele alese de ea. Face zgomote enervante la masă: râcâie pâinea prăjită cu cuțitul, își toarnă sucul cu zgomot, se mișcă prea mult pentru micul dejun. Îi dă peste cap rutina zilnică și îi perturbă stilul de viață, pentru că este prea vie.
Pe Woodcock îl deranjează majoritatea manifestărilor emoționale ale Almei (plâns, bâlbâială) și în general, instabilitatea emoțională a femeilor. Clientelor le cere stăpânire de sine și un comportament reținut. Perioadele intense de creație sunt urmate de letargie, când se lasă îngrijit ca un copil, în casa de la țară. Cu ocazia unui astfel de sejur, Alma descoperă ciupercile otrăvitoare și metoda de a-l transforma. Devine vulnerabil și maleabil, lăsându-se pe mâna ei. Ca să-i poată deveni parteneră, Alma trebuie să-i devină mai întâi infirmieră și mămică grijulie. Trebuie să-l îngrijească și să-l crească, așa cum probabil n-a făcut-o mama lui, la vremea cuvenită. Când i se face rău, Woodcock lasă garda jos, dar după efuziunile sentimentale revine invariabil la vechea stare, la vechea lui rutină și la indisponibilitatea emoțională. Alma îl vrea în cuplu, alături de ea, iar asta îl face să se simtă invadat emoțional și încolțit. Casa de la țară este simbolul comuniunii cu natura, al lipsei de sofisticare, al firescului, spre deosebire de oraș, unde totul e rigiditate, poză și aparență.
Otrăvurile au fost folosite mii de ani și ca armă mortală, dar și ca instrument de protecție. Au jucat un rol important în istoria și în legendele omenirii și ca poțiuni nocive, și ca antidoturi salvatoare. Paracelsus, considerat părintele toxicologiei, afirma că totul este otravă și că există otravă în orice. Cheia constă în dozare. Respectiv, anumite substanțe periculoase sunt inofensive în doze mici, iar altele pot deveni toxice dacă sunt ingerate în cantități suficient de mari.
Ciupercile au fost folosite de-a lungul timpului ca hrană, medicament și ca instrument șamanic. În general de formă falică, ciuperca este un simbol al masculinității. Punctul comun al multor credințe este că ciuperca ar reprezenta viața regenerată prin fermentație, descompunere organică, respectiv prin moarte.
Principiul de bază al filmului este reanimarea prin intoxicare. În mod paradoxal, ca să fie readus la viață, Woodcock trebuie mai întâi adus în pragul morții. Otrava este letală sau se transformă în antidot, în funcție de doză: depinde în ce scop e folosită. Utilizată cu justă măsură, efectul ei devine unul alchimizant, de transformare. Otrăvindu-l sistematic, Alma îl readuce la viață, redându-i forța creatoare și spontaneitatea. De fapt, este ea însăși o apariție spontană în viața lui, foarte diferită de toate partenerele lui anterioare. De la bun început, refuză să se conformeze. E nesupusă, rebelă, haotică și prost îmbrăcată. Pe scurt, este un simbol al înseși forței vitale, al animei pozitive.
De la un punct încolo, misiunea ei devine readucerea lui la viață, însănătoșirea cu ajutorul ciupercilor otrăvitoare, din care-i administrează mereu doza corectă: suficient cât să nu-l omoare, ci să-l reanimeze. Metoda ei e una violentă, zguduitoare și nu lipsită de riscuri, dar în același timp, extrem de eficientă. Destul de repede, Woodcock își dă seama de beneficiile ei și consimte tacit la tratament, pentru că intuiește de unde îi vine salvarea.
Alma e prințesa cu sărutul căreia Albul-ca-Zăpada e trezit înapoi la viață din racla rece de cleștar, din lumea lui încremenită și cotropită de albul rochiei de mireasă a mamei. Ea îi administrează “picătura” otrăvită ca pe apa vieții din basme, care-l readuce treptat la viață prin spargerea crustei de încremenire așternută peste creația și existența lui. Mijloacele sunt violente, pe măsura situației în care se află personajul: pericolul stingerii forței creatoare este la fel de important ca cel al supradozei de otravă. Se intervine la momentul oportun, înainte să fie prea târziu.
La sfârșitul filmului, putem intui că revenirea lui Woodcock la viață este înscrisă pe o traiectorie ascendentă, că datorită Almei, se află pe drumul cel bun. A înțeles că, deși paradoxal, prin otrăvire controlată și sistematică, răul este alungat definitiv din inima lui, iar el se poate întoarce la viața pe care poate n-a trăit-o niciodată atât de viu ca acum.