În următoarele 3 minute vei afla:

– Care este legătura dintre traumă și adicții.
– Cum pot ajunge să fie considerate adicții mâncarea sănătoasă, sportul în exces, muzica sau cititul.


Cine a vizionat ParickMelrose știe câtă compasiune, indignare și furie poți să simți laolaltă privind pe cineva (fie el și personaj de film) care se droghează, bea și se pune în situații extrem de periculoase. Însă atunci când cel pe care ai vrea să-l învinovățești, blamezi sau judeci se suprapune cu un copil suferind, singur, neînțeles, nevăzut, abuzat, lucrurile devin și mai dificile. E greu să ții ochii deschiși și să poți să te uiți la toate aceste umbre și, în același timp, să nu-ți pierzi credința în ceea ce este bun.

Pentru cine nu știe povestea mini serialului, Patrick Melrose este un adult dependent de droguri și alcool, un narcisist schizoid și cu tendințe suicidale, dacă e să privim doar prin ochelarii diagnosticului. El are multe încercări disperate de abstinență și reveniri puternice la sânul dependenței, ajunge să-și distrugă familia, să-și dezamăgească copiii, încercând sporadic și cu eforturi mari să ducă o viață „normală”. Umbra trecutului este însă acolo și, cu toată înverșunarea de a-l șterge, el devine din ce în ce mai prezent.

Dar Patrick Melrose nu este doar asta. Este și un băiețel abuzat sexual de un tată despotic și crud, care ține acest secret toată copilăria, este și copilul unei mame alcoolice, crescut într-o penurie emoțională care nu a putut (și nici nu ar fi putut fi vreodată) compensată de statutul social sau resursele materiale. Un adult cu veșnica și neînsetata dorință de a fi iubit și acceptat, care se confruntă cu sentimente de vinovăție, rușine, ură, loialitate. Un cocktail emoțional puternic, pe care Patrick Melrose nu avea capacitatea de a-l gestiona, cel puțin nu singur, și pe care încerca din răsputeri să-l anihileze cu droguri și uitare de sine.

Este trauma doar o explicație romanțată pe care încercăm să o dăm adicției?, s-ar întreba, desigur, cei sceptici. Deși ne-ar plăcea poate să putem fi mai vehemenți cu asta și să o atribuim mai degrabă trăsăturilor de caracter și genelor decât experiențelor de viață, din propria nevoie de alb și negru, legătura dintre traumă și adicție a devenit din ce în ce mai evidentă atât în munca clinică, cât și în studii.

Cu toate că ne-am dori să credem că acești oameni s-ar putea abține, dar nu vor, deși uneori preferăm (la nivel colectiv) să-i catalogăm drept slabi sau răi, e necesar să înțelegem că nu este vorba doar de un simplu exercițiu de voință, ci și de o durere și insatisfacție emoțională pentru care nu au reușit să găsească o formă de alinare. Și că, într-un fel sau altul, o mare parte dintre noi avem mecanisme de evitare și deconectare, chiar dacă la o intensitate mai mică și cu repercusiuni mai puțin vizibile.

Doar pentru că anumite comportamente sunt condamnabile, asta nu le face de neînțeles, iar oamenii care ajung să le aibă nu sunt scutiți de suferință. Ba dimpotrivă. Mulți dintre ei au avut parte din plin de ea, așa că ar face orice să nu o mai simtă, inclusiv să se anestezieze emoțional și să-și trăiască viața într-o formă care poate părea degradantă și de neînțeles pentru cei din jur. Traumele majore precum violența fizică, violul, pierderile, dar și traumele mai puțin sesizabile precum absențele, lipsurile, vidul emoțional își pun amprenta asupra a ceea ce devenim, dar și a modului în care ne descurcăm, mai târziu, cu ceea ce ni se întâmplă. 

Dintr-un studiu realizat pe 17.421 de adulți de Vincent J.Felitti, reiese că cei care scorează 6 sau mai mult la scala ACE (a experiențelor adverse trăite în copilărie) au 4600% mai multe șanse să ia droguri intravenoase pe parcursul vieții. Drogurile sunt astfel un fel de mecanism de apărare al victimei care nu mai reușește să se autoregleze emoțional și să poată face față durerii. Primii ani de viață și atenția pe care o acordăm creșterii copiilor este, astfel, un predictor al bunăstării individuale și sociale deopotrivă.


Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.

→ Săptămânal la tine în inbox.


”Trauma timpurie are consecințe asupra modului în care oamenii reacționează la stres, iar stresul are de-a face cu adicția”, spune Gabor Mate, medic cu experiență vastă în adicțiile de substanțe, autor al cunoscutei lucrări Pe tărâmul fantomelor înfometate.„Unii oameni ar putea să creadă că dependenții inventează sau exagerează poveștile lor triste pentru a câștiga empatie sau pentru a-și scuza obiceiurile. Din experiența mea, este opusul. De regulă, ei își spun poveștile cu greu, doar când sunt întrebați și doar după ce capătă încredere, un proces care necesită luni sau poate ani. Deseori ei nu văd nicio legătură între experiențele din copilărie și obiceiurile lor auto distructive. Dacă vorbesc despre conexiune, ei o fac într-o manieră distanțată care-i protejează emoțional de ceea ce s-a întâmplat. Studiile arată că majoritatea victimelor abuzurilor fizice și sexuale nu își spun poveștile la psihoterapie sau la medic. Mai mult, este o tendință de a uita și nega durerea”, explică el.

Astfel, deși mult timp s-a crezut că genele sunt responsabile de comportamentele adictive, epigenetica arată că stresul fătului în perioada de sarcină sau în prima perioadă de după naștere poate conduce la modificări importante în ceea ce privește nivelul de cortizon, gestionarea stresului fiind corelată cu un nivel ridicat de vulnerabilitate pe termen lung.

Acest stres poate să genereze un comportament repetitiv, legat sau nu de o substanță, pe care persoana tinde să-l păstreze chiar și atunci acesta începe să aibă un impact negativ în viața sa. Gabor Mate se uită el însuși la adicția sa față de muzică, un comportament care de altfel ar putea fi etichetat ca fiind benefic și elitist, dar care creează efecte nocive în viața sa, asemenea drogurilor, deși nu cu același impact. Nu e nimic rău să asculți muzică clasică, de altfel, însă dacă asta te face absent emoțional din relațiile tale de familie și te deconectează, efectul acestui comportament nu poate fi neglijat. Un lucru este cert, în loc de capacitate de autoreglare și intimitate relațională avem de-a face cu absență, frică, mecanisme de evitare.

Nu doar drogurile, alcoolul sau fumatul intră în categoria adicțiilor și sunt nocive pentru noi înșine și pentru relațiile noastre, ci toate comportamentele repetitive care ne deconectează și care ne izolează, în loc să ne apropie. Mâncarea sănătoasă, sportul în exces, muzica sau cititul pot deveni adicții dacă ne refugiem în ele pentru că ne vine greu să stăm cu emoțiile dificile. De asemenea, o altă adicție despre care se vorbește din ce în ce mai mult este adicția de muncă, de validare constantă, care de fapt vorbește despre incapacitatea de a fi bine cu noi în lipsa reperelor exterioare.

Ce evit? Ce îmi este greu să simt? Ce durere vreau să evit? Ce m-ar putea ajuta să pot face față acestor emoții, pentru a nu fi nevoit să fug de ele? – sunt întrebările care îmi pot da primele indicii despre mine într-un astfel de context, dar și primele indicii despre ceilalți atunci când traversează drumul întortocheat al adicțiilor. Căci pe cât de larg este spectrul adicțiilor și al deconectării de noi înșine, pe atât de greu de privit este nivelul de autodistructivitate al celor care se confruntă cu adicția, poate și pentru că durerea din spatele ei este și mai greu de văzut și simțit.

Citește și:

Oare ești de fapt dependent de stres?

Cum îți afectează dependența de telefon relația cu prietenii

Author(s)

  • Roxana Grigorean

    psiholog și psihoterapeut

    Psiholog și psihoterapeut, individual, de cuplu și familie, specializat în psihoterapie sistemică integrativă și psihotraumatologie, specialist în comunicare. După 10 ani petrecuți în mediul corporate, în care a acumulat o vastă experiență în marketing și comunicare, a pornit pe cont propriu ca psiholog și psihoterapeut. Înțelege provocările de zi cu zi cu care ne confruntăm atât în viața profesională, cât și în cea personală și susține oamenii în propriul drum de descoperire și dezvoltare personală, dar și organizațiile în procesul de creștere și adaptare. Crede că putem construi o societate și o lume mai bună, dar și organizații mai profitabile și mai adaptabile, investind în sănătatea mintală și în prevenție. Susține în mediul public programul flexibil pentru părinți și organizează workshop-uri despre empatie, stres, anxietate și burnout pentru a contribui la creșterea stării de bine în organizații. Îi puteți scrie Roxanei pe adresa [email protected] și îi găsiți articolele pe selftalks.ro.