În următoarele 6 minute vei afla:
– Care este capcana din ideea de ”jumătate perfectă”.
– De ce este adrenalina un drog pe care-l consumăm mai des decât pare.
Am 44 de ani și lucrez de 7 ani cu dependenții de jocuri de noroc. Sunt un fel de Clark Kent al lumii mizelor și al hazardului, iar când îmi pun costumația de Superwoman, lucrez cu dependențele subtile. Dintre acestea, aș aminti cinci adicții atât de rafinate, încât au ajuns la rang de scop în viață/abilitate de viață:
1. partenerul (de cuplu);
2. mâncarea;
3. ecranul;
4. munca;
5. copiii.
Dacă, în copilărie, nevoile noastre de afecțiune, de apreciere, de validare, de apartenență nu au fost satisfăcute, în noi s-a creat un vid care ne face să tânjim mereu după a găsi ceva/pe cineva care să umple acel hău care pare să se caște necontenit înăuntrul nostru. Dependența este, de fapt, acea incapacitate psihică și fizică de a opri “consumul” unor substanțe sau stări sau de a renunța la anumite activități, chiar dacă suntem conștienți că ne fac rău. Dependențele subtile sunt, însă, mai greu de conștientizat pentru că, pe majoritatea dintre ele, societatea și familia ni le-au impus, pretins ca standarde de viață, ca simboluri ale reușitei în viață, ca trofee pentru care niciun sacrificiu nu este prea mic.
Dependența de a avea un partener și dependența de a avea copii
Majoritatea fetelor sunt programate, încă din copilărie, să-și dorească o familie, din care, evident, nu pot lipsi copiii, ca simbol tangibil al iubirii de cuplu și validare a feminității, a maturității lor ca femei. În terapii, am întâlnit multe femei care trec prin depresie și au atacuri de panică pentru că nu au reușit să aibă un copil. În sesiunile de regresie, precum și în exercițiile de proiecție în viitor, se creionează însă un alt fel de realitate interioară care, pe multe, le ia prin surprindere și le zguduie întregul univers de credințe: în fapt, nu-și doresc (încă), cu adevărat, să devină mame. Sunt însă presate de familie să facă acest lucru (”Când ne faceți și nouă un nepoțel?” sau ”Ia fă-i tu un copil, să vezi cum îți mănâncă din palmă!”). Pentru bărbați, copilul poate fi confirmarea masculinității lui, validarea lui ca ”șef de trib” și garanția că va avea cine să ducă mai departe numele familiei, să perpetueze specia.
În lipsa maternității, femeia trăiește o senzație continuă de neîmplinire, de eșec. Am întâlnit și o altă categorie de femei care, după relații neîmplinitoare cu bărbații, au căutat cu orice preț să facă un copil care să le umple viața, să le dea un sens, să le țină de urât. Și, astfel, întregul lor univers a fost redus la copilul acesta, ”viața mea, sufletul meu”, a cărui menire devine să o facă pe mama fericită, ca răsplată pentru sacrificiile ei.
La fel și ideea de parteneriat, goana după mult vehiculatul “suflet pereche”, “flacăra geamănă”, “cealaltă jumătate”: vine tot pe fondul unor lipsuri. Cred că tocmai asta este, de fapt, fisura din majoritatea relațiilor, faptul că cei doi intră în relație ca două jumătăți, adică două ființe incomplete, imperfecte, insuficiente (chiar și pentru ei înșiși) și așteaptă ca celălalt să-i completeze, să-i întregească, să-i valideze, să le dea valoare. Iar în momentul în care partenerul, printr-o conjunctură a vieții dispare, persoana rămasă singură își pierde parcă busola internă, identitatea, nu se mai regăsește nici măcar în propria viață, rămânând ca o epavă frântă și eșuată pe țărmul vieții.
Îmi aduc aminte că, în momentul în care am divorțat, am avut senzația acută că viața mea s-a încheiat, ca și cum statutul de soție ar fi fost misiunea vieții mele, iar eu nu mai eram niciunde în afara acestui rol. Ca și cum, odată dat jos costumul de soție, devenisem invizibilă în ochii mei. Când vorbim despre noi, pentru că dorim să ne prezentăm, vorbim în termeni de cifre, de rang, de statut marital și prea puțin despre cine suntem noi dincolo de acestea. Și de aceea, ori de câte ori unul dintre aceste roluri dispare din viața noastră sau se estompează, ne temem că nu mai este nimic, așa că alegem să nu explorăm această zonă. Iar această teamă de vid ne ancorează cu lanțuri grele în rolurile cele mai la îndemână: parteneri de cuplu și părinți.
Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.
→ Săptămânal la tine în inbox.
Dependența de mâncare
Și dependența de mâncare vine pe un fond de lipsă acută, dublată de nevoia de recompensă. Studiile din ultimii ani au arătat că dependențele alimentare sunt același lucru cu dependența de droguri: implică aceleași zone din creier și aceiași neurotransmițători, iar multe dintre simptome sunt identice.
Ca tehnician nutriționist, intru des în contact cu persoane care au fost aspru sancționate verbal de către antrenorii personali sau chiar de membrii familiei pentru aparenta lipsă de voință. Dar voința nu este un passepartout în lumea adicțiilor. Acest tip de dependență este puternic influențată de nivelul de dopamină din creier, adică neutransmițătorul responsabil cu luarea deciziilor și producerea plăcerii. Dopamina este molecula de recompensare a creierului. Mai exact, atunci când suntem recompensați în orice fel pentru acțiunile noastre, în creier se eliberează dopamina, iar atunci când alegerile pe care le facem se dovedesc a fi greșite, nivelul neurotransmițătorului rămâne la o valoare scăzută. Când este eliberată în cantități mari în organism, dopamina creează sentimente de plăcere și susține nevoia individului de a repeta acțiunea respectivă. Putem, însă, reface ușor rezervele de dopamină cu alte tipuri de activități precum: activitatea fizică, somnul, soarele, muzica și hobby-urile.
Dependența de ecrane
În ultimii ani, și-a făcut loc în viața noastră un nou tip de dependență, cea de ecrane, fie că este vorba de telefon sau de computer. Dincolo de acestea se află o lume virtuală în care pesonalitățile de tip fugar pot evada cu ușurință, pentru a întreține imaginea unei vieți împlinite. Fugim de emoțiile neplăcute, de lipsa de atenție a partenerului, de lipsa de valoare proprie și ne mințim că like = valoare, apreciere, iubire, susținere. Ne construim astfel viața din bucățele care încep și se termină între două verificări ale conturilor de socializare.
Pandemia din ultimii doi ani și jumătate ne-a (re)adus în nucleul familiei, iar acolo unde lucrurile stăteau pe un butoi de pulbere emoțională, frustrarea și nemulțumirea au atins cote alarmante. Și, pentru a păstra aparențele sau un oarecare grad de confort emoțional și financiar, pentru a nu privi în față realitatea, mulți s-au refugiat în mirajul oferit de social media. La un click distanță, fericirea pare accesibilă: jocuri, filme, filtre care ne fac să arătăm ca vedetele de cinema și care ne aduc o popularitate de care nu ne-am bucurat poate niciodată în viață. Ne deschid dialogul cu oameni de la celălalt capăt al pământului, care, poate, ca și noi, vând povești despre a fost o dată un Eu perfect, un Eu fericit și de succes.
Pe de alta parte, tehnologia este tentantă. Trăim într-o societate adictivă, care ne împinge ușor și sigur spre dependență. Este însă responsabilitatea noastră să știm când să punem stop. Tehnologia face parte din viață noastră și ne servim de ea ca să ne simplificăm existența. Ea este menită să faciliteze lucrurile, astfel încât să avem mai mult timp pentru noi, pentru cei dragi. Dependența apare când o folosim în exces pe post de instument de evadare din realitatea de zi cu zi, din acele aspecte ale vieții noastre care nu ne plac, dar pe care nu avem curajul să le abordăm, să le clarificăm și să le rezolvăm.
Dependența de muncă
Este tot o variantă de fugă de noi, de acele aspecte ale vieții noatre unde considerăm că am eșuat. Pentru mine, a funcționat foarte mulți ani ca metodă de coping în cazul divorțului și al pierderilor colaterale pe care le-am suferit în acea perioadă a vieții mele. Lucram cel puțin 16 ore pe zi, inclusiv în weekend sau de sărbători, pentru că astfel nu mai aveam timp și energie să dau ochii cu o realitate în care nu mă mai (re)cunoașteam și unde simțeam că nu-mi mai găsesc locul, că nu însemn nimic. Așadar, m-am refugiat în muncă.
Am cerut azil nopților nesfârșite de lucru în cadrul proiectelor cu finanțare nerambursabilă, m-am îmbătat cu adrenalină ori de câte ori imposibilul devenea posibil. Și fiecare succes îmi reconfirma că sunt valoroasă, că merit lucruri bune în viața mea, că merit să fiu fericită și-mi trăgeam seva doar din reușitele din viața profesională. Doar că, în această goană după validare, am devenit dependentă de ceva mult mai subtil: dependența de a fi cea mai bună și dependența de a le ști pe toate. Dar aceasta este o poveste pentru altă dată…
Citește și:
Oare ești de fapt dependent de stres?
Cum îți afectează dependența de telefon relația cu prietenii