În următoarele 5 minute vei afla:
– De ce să nu-ți inviți psihoterapeutul la cafea.
– Care este diferența între vindecare și însănătoșire.
E greu să ne dozăm așteptările atunci când suntem în suferință. Ne îndreptăm spre cei care ne-ar putea ajuta cu multă speranță, cu cererea de vindecare imediată și cu rezervele de răbdare și toleranță la frustrare aproape consumate, epuizate de însăși suferința pe care o dorim ștearsă din sufletul nostru. Așa că nu e nimic nefiresc să vrem TOTUL, DEODATĂ, ACUM. Chiar dacă suferințele care ne aduc în cabinetul de psihoterapie sunt vechi de-o viață.
1. Putem cere să ni se spună din capul locului de câte ședințe va fi nevoie pentru a ne simți mai bine.
În eventualitatea în care lucrăm cu un terapeut a cărui orientare este specializată în identificarea și adresarea cauzelor care au dus în timp la apariția simptomelor dătătoare de suferință, tocmai pentru a preveni în timp apariția altora, asemănătoare, la această întrebare nu se poate răspunde cu precizie, întrucât felul în care „răspundem la tratament” din punct de vedere psihic depinde de multe variabile, care se modifică permanent pe toată durata terapiei.
2. Putem avea așteptarea ca terapeutul să ne însoțească asemeni unui prieten în travaliul nostru.
Doar că prietenia e o stradă cu două benzi, în care și celălalt are dreptul la spațiul comun, pe care-l poate folosi cot la cot cu noi. Or, într-o terapie, clar delimitată în timp și spațiu, mediată de bani, spațiul și timpul pe care le plătim ne aparțin, astfel încât a-i face loc terapeutului cu ale sale lucruri personale ar fi împotriva scopului pentru care ne-am dus la terapie. Firește că terapeuții joacă și ei pe scena interpersonală a terapiei, însă interdicția de a ieși cu ei la o cafea, oricât de seducătoare ni s-ar părea ipostaza, are darul de a proteja însăși terapia. Ca să nu mai vorbim de alte transgresiuni flagrante ale limitelor terapiei, din sfera erotică, a căror forță distructivă reverberează extrem de profund atât în viața celui ajutat, cât și în a celui menit și plătit să fie gardianul actului terapeutic.
Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.
→ Săptămânal la tine în inbox.
3. Putem cere să ni se „repare” partenerul de cuplu, copilul, părinții.
Sau, să fim învățați ce să facem (cuvânt cheie: „concret”) ca să „avem viață” cu oamenii de pe-acasă. De multe ori, dorința de a-l înțelege pe celălalt este motorul pentru a veni într-o terapie, unde adesea descoperim că, într-adevăr, intuiția noastră a fost bună: chiar se întâmpla ceva cu cel de lângă noi! Pe de altă parte, în terapie descoperim că lucrurile se petrec într-o dinamică proprie și că celălalt, pentru care venim la terapie, face parte din același sistem din care facem parte și noi, drept care analiza propriei contribuții la suferința curentă este extrem de necesară. Cererea ca terapeutul să ne doteze cu mijloace pentru a-l controla pe celălalt, fie partener, fie copil, este iarăși una nerealistă.
4. La fel de nerealistă este și cererea de a nu adresa anumite zone din trecutul nostru.
„Se poate să nu vorbim despre copilărie?”. Se poate să nu fim pregătiți chiar de la prima ședință să vorbim despre copilărie, despre mama, despre tata, despre ceva traumatic din trecutul nostru, despre pierderile suferite, despre lucrurile care dor într-atât de mult, încât simplul gând, fără a fi măcar însoțit de cuvinte, poate leza mai mult decât suntem pregătiți să îndurăm.
Nu e nimic în neregulă să așteptăm. Și să ni se permită așteptarea, atât cât va fi nevoie. Dar să știm că mintea noastră, deși dotată cu mecanisme de apărare extrem de sofisticate (dintre care unele reușesc realmente să creeze părți separate drastic, unde Răul să fie eficient ținut la distanță de tot ce e Bun în interior), nu va putea ține la nesfârșit ascunsă durerea, iar ea se va manifesta – dacă nu se va pune în cuvinte, ea va tinde să se traducă fie prin suferință psihică, fie prin corp, fie prin lucruri pe care le facem (și nu știm de ce le tot facem).
Ce să reții despre psihoterapie
Cu toate că poate fi complicat să înțelegem „cu ce se mănâncă” terapia, mai ales atunci când pășim pentru prima oară într-un cabinet, este bine de știut că, în funcție de specializarea terapeutului, parcursul poate dura de la câteva întâlniri, până la câțiva ani, în funcție de complexitatea problematicilor aduse în discuție. Este bine de știut că terapia vine cu limite sănătoase, pe care ne dorim să le putem implementa în viața de zi cu zi, drept care cabinetul de terapie va deveni un „laborator”, unde să ne putem derula veritabile experimente relaționale, într-un climat sigur și în prezența cuiva care are capacitatea de a tolera, înțelege, procesa și restitui apoi toate trăirile greu de digerat altminteri pe cont propriu.
În fine, mai trebuie să spunem și că, deși la terapie se vine cu așteptarea „vindecării” (ce înseamnă asta, de fapt?), în ceea ce privește suferința minții și a sufletului, arareori putem spune că „ne-am vindecat (complet)”. Deși anumite simptome pot dispărea, unele care să ne fi pus bețe în roate multă vreme, nu știm cât și în ce fel „vindecarea” s-a realizat. În schimb, perspectiva pentru care eu una optez este cea a unui proces de „însănătoșire”, care se derulează în timp, un continuum pe care ne mișcăm: uneori tindem către părți mai sănătoase din noi, alteori e necesar să tindem spre părți mai puțin sănătoase, să le „locuim” o vreme, pentru a înțelege ce s-a întâmplat acolo.
Spre deosebire de perspectiva unui buton „on/off” (sunt sau nu vindecat), ideea de proces continuu, fluid, dinamic este mai aproape de felul în care se petrec procesele psihice în interiorul nostru; aici nu vom găsi nimic static, totul este în mișcare și transformare.
Aceste lucruri merită știute, pentru a ne putea asuma un proces terapeutic de profunzime.